Translate

joi, 3 ianuarie 2013

7. Subt semnul SÂNZIENEI



                                     7. Subt semnul SÂNZIENEI

                                        Timpul, Clipa gând, Cuvântul,
                             Împlinirea tăcerii, Iubirea, Joaca, Sunt doar ploaia,
                 Rostiri, Sunt azi din ieri, Iertarea, Îmbrăţişare,
       Sacralitate, A dărui, Împlinire,
Eternul feminin


                                                         Timpul

Închid ochii peste pleoapa timpului trecător printre tâmplelele mele. Cer suspendat a viselor, gândurilor, chemărilor.
Calc peste clipele care vin. Am vrut să plec din ele, luând cu mine verdele din liniile vieţii frunzelor, batere înfioarată a copacilor, albul din sideful perlei în care s¬au ascuns razele de lună, gândul argintiu al Crăiesei, roşul din sărutul soarelui răsfrânt pe buzele tale care topeau în fiinţa mea mireasmă de aprinsă floare în al cărei potir pătrunzi însetat, ca să mă regăseşti în nopţile nesomnului.
Luând albastrul din neantul în care gândurile tale caută dorul împlinirii din răsăritul atingerilor rămase în delirul zidurilor reci răstignite în arcada timpului obosit de el însuşi, în surâs nemişcat.
Am vrut să plec prin nopţi cu stele, să mă dezbrac în surâsul nemişcat al albastrului de sub pleoapele tale…
Redesenează¬mă în el, în conturul gândului tău, la fiecare răsărit sau apus, sau înserare sau lasă¬mă să plec în nefiinţă.

                                                                       ☼

                                                            
                                                            

                                                           Clipa gând

Clipă – un simplu popas al florii între sămânţă şi uimirea înfloririi hrănită de lumina bobului de rouă nerostit. Clipă în cuvintele însetate de taina din ele, din fiecare răsărit sau apus, şerpuind în lungul universului curcubeul negândului; un simplu cânt deasupra zorilor.
Aşteptarea tăcerilor care vor rostogoli cuvintele pe margini de lumi, numărând unduirile argintii ale vieţii în noaptea care desparte un gând.
Clipele curg, gânduri rostite¬nerostite, ape de Stele; Cununile neursite între cer şi pământ. La rădăcina lor, aştept roua de seară, sărut al nopţii în inima gândului.
Mi¬e dor să fiu doar sunet nerostit în taina Vieţii Începutului, Doamne!

                                                                 ☼


                                                         Cuvântul

Şoptesc şi apoi închid în mine Cuvântul. Se preface în murmur şi îl las să se aşeze în inima mea, adânc care cheamă Adâncul.
De ce o fi rănită? Un înger se aşează alături şi zâmbeşte.
Ce¬o fi ştiind de fiinţa lui mă învăluie ca ropotul-cântec al ploii? Ah! Am uitat: Cuvântul.
Şi eu, care voiam să¬l şoptesc din nou. Pentru că, la începuturi, întotdeuna îţi răspundeam, chiar când nu¬mi spuneai nicio vorbă. Învăţasem să ascult privirile Tale. Să te caut şi să te găsesc înlăuntrul adâncurilor mele. Şi acum eşti în atingerea Cuvântului uitat de când nu l¬am mai şoptit. Rostirea lui rămâne suspendată, nemişcată, în tăcerea dintre noi.
Iar sufletul meu începe s㬺i amintescă, respirând în iubire, sunet cu sunet, Taina cea demult uitată.
Lasă fereastra deschisă, ca să pot pătrunde în tăcerea inimii tale, unde să ne regăsim. Am fost acolo dintotdeauna. Chiar dacă acum ne este greu să mai înţelegem unde începe cerul, Lumina care înconjoară necuprinsul.
Până atunci, boabă de rouă, voi aştepta Soarele să mă sărute, transformându¬mă în curcubeu, pod de culori între visele nostre.
Iar Tu vei şopti înconjurându¬mă cald şi blând,
ca să nu mă doară sunetele Lui,
Cuvântul.


                                                              ☼

                                            





                                                     Împlinirea tăcerii

Uneori, nu mă pot uita în ochii TĂI care mă învăluie în privirea lor de la Începutul începuturilor.
Alteori, îi caut şi vreau să mă afund în adâncul lor clar, să mă pierd în limpezimea ce mă învăluie în deplina Lumină care vine, s¬aşază lin în inimă şi¬mi cuprinde tot spaţiul din jur, şi nu mai am altă scăpare decât să devin parte din EL.
E¬atâta Eternitate în priviri, încât, de vorbesc sau tac, se nasc mereu alte ETERNITĂŢI. Şi învăţ cum tac Cuvintele… Sufletul meu o vreme le mai poartă umbrele spre înalt, spre depărtări. Liniştea se aşază, ESTE, blând, în mine. În adăncul Tăcerii, dezleg Tainele Timpului care par a căuta un trup pentru a se naşte. În taină, plăpând, încep să mă cunosc. Mă înalţ şi cobor din stele, ştiind că TU exişti! Doamne, dacă sunt copil al stelelor, priveşte¬mă încă o dată!

                                                                   ☼

                                                           

                                                      Iubirea

Ochii Veşniciei! Taină închisă sub pleoape.
Cine rămâne în acest DINCOLO?
Ochii mei nu TE caută şi nu TE privesc şi totuşi TE VĂD.
Şi tac!
Pentru că EXIŞTI,
şi eu sunt UNA cu TINE.
Fac parte din Eternitatea TA.
În Lumina TA
nu voi mai fi niciodată o aripă frântă.
Trupul meu nu ştie că a fost cuprins
în IUBIREA TA. Sunetele îl dor.
M¬am răzvrătit împotriva lui,
 acum îi iubesc fiecare freamăt.
Nu vreau să plâng.
Prin ochii mei s¬ar prelinge stropi de cer.
Plânsul ar deşerta nevăzutul.
Devin strop de rouă în cupa florilor,
ca să pot săruta Soarele!
Să mă las sorbită de primele lui raze.
Atunci, voi ŞTI unde este Răsăritul.
Sinele meu respiră
 numai îmbrăţişând în totală Iubire,
un celălalt Sine.
Cunoscut numai prin dăruirea
ce se Cunoaşte în contopire.

                                                                     ☼

                                                              
                                                                Joaca

Oare cum se joacă îngerii?
Aruncă cu bulgări de Iubire unii spre alţii? Sărută florile pentru a le împrăştia parfumul şi culoarea? Clipesc râzând în curcubeele apelor?
Se aruncă însetaţi de dor în razele soarelui? Şoptesc blând poveşti printre frunzele copacilor? Acoperă cu clar de lună iubirea temătoare a pământenilor?
Cum este iubirea îngerilor când ei se contopesc în unicul cânt de slavă al iubirii Lui?! Se iubesc iubind Iubirea Veşnică împlinindu¬se prin ea, negrăită rostire încă pe pământ.
Cum este oare cântecul îngerilor? Un freamăt de vânt? O tresărire a zorilor? Mirare? O mângâiare şi o desfătare a Slavei? Sau Tăcerea tăcerilor noastre? Cântecul lor are limpezimi ce taie adânc împletirea dintre trup şi suflet.
Copil, sufletul meu ascultă în răstimpuri cântecul Îngerilor!


                                                          ☼






                                                      Sunt doar ploaia

Vreau să mă transform în ploaie, să râd, să plâng, şiroind năvalnic în toate timpurile şi visele prin care am trecut, ascunşi în umbrele unor chemări.
Sunt mirajul ce arde¬n ruguri ofrandele din palmele¬mi – flăcări sacre, mereu reînnoite când ţi¬ating inima.
Vreau să fiu focul pătrunzând în ascunsele temniţi ale minţii tale, să mă transform în unicul tău gând…
Balaurul din adâncul zărilor s¬a apropiat ca o vijelie mare, rănind seninul cerului cu tunete şi cu fulgere pe care am învăţat să le transform, iubindu¬te, în curcubee.
Vreau să fiu vântul care mângăie zilele tale de călător, când pescăruşul cu aripi verzi transformă în realitate chemarea ta.
Închide ochii! Sunt altarul lăuntric unde să¬ţi aşezi gândurile în fiecare seară.
Vreau să fiu neuitarea ta, în viul visului care coboară cerul, seninul din ochii tăi când mă priveşti. Vreau să fiu… doar ploaia?
Închide ochii. Ne întâlnim în inima lumii. E doar un gând al Dorului.

                                                                      ☼


                                                        Rostiri

Cuvinte – zidiri îngheţate
topite de pecetea jarului
pătrunsă în inimă prin lacrima primului Botez.
Cuvinte care ne¬au zămislit din Fiinţa Lui
înviază din mormântul patimilor,
 pecete de mir adunată¬n cerul minţii.
Cuvântul e taină şi icoană,
inima şi ruga ei.
Sunet nerostit în materie,
Duh, coboară prin lacrima tăcerii
 în spovedania din neantul firii,
devenind întrupare nemistuită în tulpina
Rugului veşnic Aprins.
Sunete devin Cuvânt Tăcut,
în revărsare necurmată statornicindu¬mă în rugă,
necovârşită îmbrăţişare.
Înalţ rug de tămâie,
prin care cuvintele¬mi pătrunse de
fulgerul gândului de gheaţă,
devin întrupare…
adânca tăcere a ultimului
strigăt/suspin.
       
                                   

                                                           ☼

                                              

                                           Sunt azi din ieri

Alunec, lacrimă – mărgăritar, cu înmiresmare de tămâie,
văpaie făr’ de grai, lovită de marginile lumii stârnind pustiul, sobornicind în cupolele albastre… în ceas tainic al zorilor de rugă.
Sunt un vânt, o vijelie năprasnică, un vuiet de ape mari,
ţipăt din adâncurile tale, căutându¬mă.
O suavă aromă/aromitoare.
Mireasa, când din potir mirele varsă mir în noaptea cea dintâi.
Prezenţa misterioasă, auzită în stâncile despicate unde s¬a furişat viul, crezând că e singur pe pământ.
Când vin furtunile năprasnice şi nu sunt acolo, se înalţă focul răsucindu¬se într¬o adiere blândă, suspin din mângâierea cea dintâi.
Sunt în bătaia lină, tainică. Formă abia simţită, abia susur, abia murmur, până când, în ziua florilor, pătrund înlăuntrul/adâncul tău.
Ating lumea,
sună vântul peste ierburi, împrăştiind miresmele, în amurg se stârneşte o legănare;
înfiorările se revarsă peste pământ,
se umple de vis, de frumuseţe şi de dor înfătişarea lumii.
Vin, ating şi plec;
plec în Împărăţia mea.


                                                              ☼

                                                        Iertarea

Se nasc o cruce şi o melodie
din împotrivirea dureroasă a strunelor, arcuşului.
Uimirea cerurilor îmi străbate fiinţa,
în cuptorul gândirii arzând de doruri ce caută izbânda,
neaducându-şi aminte obârşia luminii
ce înnoieşte vieţuirea pentru patima iubirii.
În ceasul în care am fost pustie,
ai pus clipă de veşnicie,
îndepărtând fiarele cele gânditoare,
întru împlinirea făgăduinţei.
De aş arde în foc, focul meu este mai mare,
devin flacără care nu arde,
ci împlineşte dorurile şoptite,
când aripile¬mi devin de ceară.
Rămâi în inima mea uimire în Adevăr¬Adevărat,
de deasupra luptei din cer şi din iad,
– Împotriva cerurilor şi iadurilor –,
doimică alcătuire a nevăzutelor.
Zăpada – apă de Botez – devine hrană a minţii
în rostirea rugăciunii adunată în inimă.
Respir frigul de afară;
frigul din mine este mai mare,
arzând în suspinul doririi Tale.
Miluieşte¬mă, Tu, Doamne în necuvântul Tău,
rostit în fiinţa mea la ceas de Liturghie a zorilor,
când s¬a dărâmat cu nădejdea, absurdul.
Doimea din Cruce primeşte Iertarea Cuvântului
 prin Duhul Sfânt de Viaţă dătător,
neîmpărţindu¬ne în două, dar nici reducându¬ne la unitate.
Devenind Arheul în care toate se împlinesc.

                                                                        ☼

                                                              Îmbrăţişare

Te înfăşor în sunetele privirilor. Îmbrăţişare în care se rostogoleşte ecoul cuvintelor încă nevorbite. Deschid aripile crescute¬nlăuntru, pentru a te primi, întruparea celui care iubeşte.
Înalţă¬mi cânt de iubire, numai aşa vei pătrunde frumuseţea mea.
Înălţa¬voi cânt de slăvire, numai aşa chematul din fire, ca aurul din linişti de pietre, va tâşni în uimirea înfăptuită, născându¬ne din toate.
Cântul slăvitor este iubire, iar în inimi a modelat chipul Unic pe care străluceşte aprinzându¬l, Lumina, candelă dinlăuntrul de taină a minţii.
Naşte¬mi inima din toate cânturile, înălţându¬ne până ce, încet, încet, ne pătrunde puţina veşnicie.
Picuri de ploaie, lacrimi pe care doar cerul le mai poate plânge, dintr¬un dor topit pe chipul blând al Nemuririi, botezul mult aşteptat. Nu e totuna să fii din lut sau din pulbere de stele. Doar sufletul ştie ajungerea pe ţărmul liniştii, acolo unde ne întâlnim cu dorul lăsat tare de demult.
Pe drumul acesta îmi primenesc trupul cu apa izvorului neprihănit, alunec printre vise în miez de noapte, alerg desculţă prin roua gândurilor din care mă voi trezi, în zori de iubire, învelită în aripa sfinţeniei.
Din veşnicia timpurilor, Tu, numai tu îmi eşti domn şi preot, căci rămânere nu e nicăieri.

                                                                  ☼


                                                         Sacralitate

Iubirea în gingăşia unei femei este suferinţă şi durere, chipuri de înfăptuire a frumosului vieţii.
Trăind un gând/o idee, transformând¬o în realitate, face din sine însăşi icoana vie a darului prin care toate devin posibile, toate miriadele care nu şi¬au aflat împlinire.
Femeia este rană de dragoste, ţipăt de săgeată azvârlit în cer, nebunia înţelepciunii care se dăruieşte pe sine în coborârea spre abisul cel mai de jos, ajungând în taina inimii.
În Împărăţia cerurilor, în taina începuturilor, peste faţa adâncului, abisul apelor sacre pluteşte în nemişcare, coborând în alt abis, descoperind numai prin minune lăuntrică, simplitatea firească a inimii femeii.
Darul luminii de a săruta toată înfăptuirea.
Femeia poate fi ispitirea, blestemul, dar şi judecata. Realitate înfricoşătoare, de neîndurat şi de nedorit, dar toate sunt cuprinse în ea. Metafizica şi sacralitatea. O încercare prin ea însăşi. Putere şi slăbiciune, slăbiciunea puterii. Femeia este împlinirea care face seva să circule în toată unitatea vieţii, prin transcrierea lăuntrică a peceţii iniţiale. Cerul în plinul puterii de senin, covârşitor, uriaş, uluitor, se naşte din privirea femeii. Deschidere de cer, lăuntrică minune de auzire luminoasă în care toate se cuprind.

                                                                ☼

                                 

                                                         A dărui

Revărsarea sunetelor în tăcerea dintre clipe, m¬a surprins şi de această dată. Doar în acele stranii adâncuri simt că exist cu adevărat. Orice sentiment se amplifică atunci cu o putere inimaginabilă, greu de prevăzut. Cu cât am devenit mai conştientă de acele tăceri cu atât ele s¬au amplificat reverberând, dăruindu¬se. Altfel devine insu-portabilă povară, un ţipăt care străpunge carnea şi nervii până la leşin. Am trăit naşterea dorinţei de a DĂRUI: să mă împart, să mă revărs în/înspre cineva, să mă dăruiesc dăruind. Acea stare divină/celestă cu care a început Creaţia, misterul cel mai profund din mine. Fiinţa mea este cutremurată trăind misterul cel mai nepătruns dar prezent, al LUI.
Să iert iubind, să iubesc iertând. Să cuprind lumea în mine şi aşa să se nască din nou, să arăt frumuseţea lumii invizibile incantând vraja care ne¬a însoţit mereu în lumea vizibilă, să aprind candela credinţei în măreţia fiinţei, lumină a bucuriilor trecătoare dar care adunate pot forma calea cea de taină ce duce în împărăţia fericirii fără început şi fără de sfârşit.
Sunt în rostirea inimii care te ceartă pentru a putea cuprinde, a te învăţa marile mistere ale vieţii, atunci când nu eşti atent.
Chiar dacă nu¬mi vei simţi niciodată palmele arzând de dor cuprinzându¬ţi obrajii, chiar dacă capul meu nu se va odihni niciodată pe inima ta, eu exist pentru că m¬ai creat înlăuntrul tău. Îmi va fi mereu dor de TINE, doar aşa voi şti mereu că exişti şi devin revărsare de mir, aromă de smirnă transformându¬mă în aurul din sufletului TĂU. Voi sluji de¬a pururi la Altarul Iubirii Tale în Împărăţia Lumii, esenţa Adevărului fiind cuprinsă în EA.

                                                                  ☼






                                                            Împlinire

Tăcerea sufletului arde piatra lespezilor grele care mă despart de Tine. Flacără infinită din veacul infinit, cupola sufletului meu unde îmi ridic fiinţa de dor.
Îmi ridic fruntea de pe piatra rece a peşterii. A trecut o Eternitate de când am intrat. Am străbătut timpi din care revin cu greu.
În năpraznicul iureş a firii mele care sunt uneori, învăţ să¬mi mărturisesc dragostea. Cuvintele mele ajung în tine, în adâncul minţii tale. Acolo se aprinde focul, în seninul înăţimilor tu mă poţi transforma prin numire/che-mare, învelindu¬mă în mantie de purpură, ascunzându¬mă, taină în tine. Mă cunoşti, îmi simţi prezenţa. De mă poţi numi devin Femeia ta în veci.
Chemările mele sunt spirale ce pleacă din vârfurile degetelor când conturez limitele universului, pentru a nu te rătăci.
Întoarcere în Ţara de Nicăieri. Nu uitaţi: poveştile trăiesc atât timp cât credem în ele! E nevoie de credinţă, încredere… zâmbet de zâne şi IUBIRE pentru a serba sacralitatea dragostei de care ne¬a fost dor.
În Ţara de Nicăieri, timpul stă pe loc. Roua din cer a cărui taină a coborât în inimă, a devenit dragoste în care să vii. Viul chemării doar tu îl poţi spune. Atunci Iubirea devine Dragoste.
Trăiesc în focul prin care doar Iubirea poate să înalţe flacăra din mine. Îngerii din necuvintele mele rostite se vor transforma în spirala sunetului, reverberaţie din adâncul Tainei Tale.
Doar în sunetul/cuvânt al inimii, pot cuprinde dorul care naşte lumea din mine în armonii, pavăză a singură-tăţii mele.
Privesc în afara mea. Nu văd pe nimeni. Privesc prin ochii Tăi şi lumea devine armonie necântată încă, îmbră-ţişări – cuvânt rostit de palme tandre, de fuiorele albastre ale degetelor care îmi apleacă tâmpla fierbinte în inimă, împlinind Ritualul de contopire.
M¬ai trimis iubire pentru a deveni iubire. Taina femeii devine cercul manifestării Tale, care aprinde Focul Sacru din ruga palmelor. Primeşte iubire şi dor din fiinţa desprinsă din tine pentru a naşte lumea în care TU să fii de necuprins. Mă poţi chema, mă poţi înveli pentru a mai păstra iubirea sub pleoapele străvezii de lacrimile revărsate din mirul Înţelepciunii tale.
Învăţ misterul din puterea CUVÂNTULUI! ÎL chem în fiinţa mea, rug de aprindere a Flăcării Sacre.
Iar tu, domn pământean al dorului întrupărilor mele, fii liniştea din care să mă trezesc în zori de zi. Sau fii crepusculul în care îmi voi lăsa nefiinţa să plece pentru ultima oară.
Treptat, cerul din mine te cuprinde cu sfiala cea dintru începuturi.
TU eşti CUVĂNTUL prin care rostindu¬l, mă vei crea din nou.

                                                                        ☼

                                                      Eternul feminin

Din inima TA m-ai creat Doamne. Lumina Ta dintâi este în Fiinţa mea. Şi m-ai dăruit Omului făcut de Tine pentru a-i fi bucurie şi împlinire. Aşa am cunoscut iubirea. M-ai dăruit fiindu-i mireasa dintâi. Devenind unicul meu mire. Am învăţat să-mi cunosc frumuseţea izvorându-mă din pieptul lui, unde inima a devenit altarul tainei noastre.
Acolo mă regăsesc mereu, unică femeie în deplinătatea iubirii lui şi a Ta. Pentru că ne-ai iubit deopotrivă, dăruindu¬ne unul altuia. Iar noi trăim măreţia darului Tău întorcându-ne recunoscători mintea şi inima numai către Tine. Cel care primeşte trebuie ca odată cu bucuria resimţită să-şi îndrepte întreaga fiinţă spre Dăruitor.
Dragostea mea, Dorul din tine m-a chemat din fiinţa LUI, să-ţi fiu desăvârşire.
Mâinile mele au învăţat să modeleze lumina dăruindu-ţi-o pentru a fi strălucirea gândurilor tale, pentru că recunosc puterea transformatoare care prin tine revine înzecit /înmiit înapoi, ofrandă în care mă las mereu cuprinsă.Tu mă îmbogăţeşti, mă înfrumuseţezi privindu-mă. Puterea de a dărui este o renunţare de sine însuşi din partea dăruitorului faţă de primitor, purtând pecetea crucii.
Iar lumea ne-a fost dată ca un sacrament al prezenţei divine, o teofanie.
Toate cele ce sunt în lume sunt oferite de Dumnezeu oamenilor pentru a fi folosite ca daruri, daruri ce poartă pecetea iubirii LUI pentru noi.

Sunt darul lui Dumnezeu către tine, sunt IUBIRE.
Mesagerul iubirii Lui. El însuşi m-a creat din Lumina Sa, dăruindu-mă ţie, bucurându-se de bucuria amândorura, ca împreună să ne întoarcem în Fiinţa Sa.
Fiecare clipă este eternă când sunt în inima ta pentru că aşa am învăţat să exist iar tu înalţi imnuri de slavă măreţiei care ne¬a dăruit unul altuia, înscriindu-le în mine, precum vechile hrisoave, cu fiecare şoaptă, cu fiecare mângâiere sau tandră îmbrăţişare.
De ce am uitat toate astea Doamne?! De ce atâta timp nu ne¬am mai adus aminte unul de altul şi ne¬am căutat în multe închipuiri care nici ele nu se regăseau în noi?!
Cu puterea Minţii ne-am putut întoarce uneori la Tine, prin înţelegerea care izvora din admiraţia măreţiei creaţiei Tale, perfecte şi veşnice. Cu gingăşia Sufletului la fel dar prin iubirea Fiinţei încă nu! Pentru că trebuia să ne regăsim unul pe altul. Privesc depărtările unde ştiu că exişti. De când nu ne-am regăsit?!
Doar o unică şi imensă credinţă ne poate face să fim pentru totdeauna împreună. O arsură şi un sunet straniu reverberează, şi îmi dau seama că inima este cea care murmură melodia nemaiauzită, care se zbătea în adâncul fiinţei mele, de mult timp uitată.
Lacrimă de dor ai picurat în sufletele noastre, hotar unde ne căutăm, hotar înspre ziua de mâine.
Fire de lumină străbat fiinţele noastre în aflarea Iubirii care se adună în căuşul palmelor mele.

Privesc în ochii tăi şi-ţi aprind inima în gingăşia flăcării sacre.
Se naşte o Lumină Vie cu care îmi vei desena pe trup poveşti tulburătoare. Îţi imprim în suflet nemurirea – răspunsul la chemările tale, dor care nu a avut nici un hotar, străbătând spaţiile şi timpurile. Care a ars în inimă, ca un jăratec, tot scriind cuvinte de o gingăşie rară pe care le rosteşti, le rostesc în pragul Credinţei pentru a deschide Poarta celestă, care ne duc mai aproape de Lumina Luminilor, de care orice suflet este atât de însetat.

Sunt Taina prin care a coborât IUBIREA pe PĂMÂNT!

                                                               ☼☼☼

6. Şarpele de aramă


                                   


                                                 6. Şarpele de aramă

                                       Luna albastră, revelionul şi sufletul,
               Descântul Îngerului Pământului, Cântul mării – unic cânt al abisului,
                                       Icoana surâsului, Focul florii,
                Suflet de primăvară într­-un copil cuminte, Crucea florii de liliac





                                  Luna albastră, revelionul şi sufletul


A trecut şi faza de Lună albastră, a trecut şi Revelionul – nici pe el nu am avut cum să îl privesc, pentru că erau prea multe artificii la mine în suflet – aşa se spune.
Aşa că astăzi mi s-­au aprins neuronii când am auzit: „Este frumos la tine în suflet!”
S­-a iscat o curiozitate de zile mari. O fi frumos, dar cum vede el Sufletul? Că eu doar zic aşa, dar, de fapt, nu l­-am văzut niciodată. Presupun, logic, odată ce a zis că îl vede, nu are halucinaţii, ba chiar îi şi atribuie o calitate (compliment doar?!).

Îl întreb:,,Cum este? Unde îl vezi?”.
Se uită la mine de parcă nu înţelege.
„Sufletul. De el vorbeai. Unde vezi tu sufletul meu frumos?”
Şi mă uit intens la el, aşteptând un răspuns, care a devenit foarte urgent, pentru că ştiu că am multe lipsuri, măcar să găsesc ceva ce eu nu mai cred/ştiu că am, dar uite, cineva spune că da.
Aştept şi, după foiala celuilalt, îmi dau seama că ceva este în neregulă. I s­-a schimbat şi privirea, iar zâmbetul lui a devenit îndoielnic.
Gândesc fugitiv: „Deci nu o să aflu prea uşor sau prea repede unde mi­-e sufletul. O fi el frumos, o fi colorat sau sună frumos?”
„Ce culoare are sau ce sunet?”, întreb repede.
El priveşte undeva, dincolo de mine. „Mi s­-a mutat sufletul pe afară”, gândesc puţin dezamăgită. „Ori se dezintegrează, ori se colorează cu alte culori. L­-oi mai recunoaşte?”
Îmi dau brusc seama că nu voi afla nimic mai mult despre sufletul meu, unde este, cum este, frumos (cică), de la cel din faţa mea. Eu nu pot să îi văd sufletul. O fi ocupat cu alte suflete. Sigur, asta e!

Îmi iau rămas­bun şi dau să plec. Stă în faţa cănilor de cafea, parcă niţel îngândurat.
„Doar nu îi pare rău după sufletul meu, pe care cred totuşi că nu l­-a văzut.”
Hmmm… Pare însă preocupat. Şi­-o fi adus aminte de alt suflet şi caută răspunsurile acolo?
„Fericire îţi doresc”, zic şi plec. Omul se uită de parcă mă vede prima oară.
„M-ai stai”, şopteşte. „Nu pot, am o întâlnire importantă”, zic eu ca să mă scuz… elegant.
De fapt, chiar am. Reiau pe strada aproape pustie conversaţia cu mine însămi.
Cu „frumosul”, asta este! O fi frumos şi gata. Fiecare are o idee proprie despre frumos şi, cum nu am aflat cum vede el frumosul, trebuie să văd eu, după ce îmi găsesc sufletul.
„ÎN suflet”. Ciudat! Deci nu EL este frumos, ci undeva, ÎN­lăuntrul lui. O mai fi ceva acolo? Într­-un măr, da. Miezul, sâmburii, vitaminele. Are şi gust înlăuntrul lui, şi parfum, dar astea sunt mai „sensibile” la vedere. Uau, câte sunt într­-un măr! Oare şi ÎN sufletul meu or fi atâtea?
Las întrebarea suspendată… undeva. Sigur se va întoarce cu un răspuns. Am mai păţit asta, aşa că am încredere şi acum.
Ajung acasă şi mă întind pe pat. Devenim una. Parcă nu am mai stat aşa de vremi bune. Stau întinsă cu ochii în tavan. Nu mai număr şipcile de lemn, sau cum s­or fi numind, ci doar le privesc, mi se opreşte privirea în ele. Hmmm… Nu am o privire prea insistentă? Mă amuz singură.
E suficient să îmi arunc ochii, (adică nu, nu arunc nimic), arunc (iar?) o privire pe geam şi mă opresc drept în copacul din grădina vecină. (O să plantez un copac şi la mine, în dreptul geamului, ca să mă opresc în el, să nu mai zbârnâi prin cel al vecinilor, că or să spună că le­-au căzut frunzele (copacilor, deh) din cauza mea).
Aş bea o gură de cafea. Cana e la 20-­30 centimetri. Realizez că între gând şi mişcarea mâinii nu mai este legătura de până acum, instantanee, de nici n­-o luam în seamă.
Aştept să se mişte mâna. Nu. Gândul nu a ajuns de data asta, aşa că mâna mea e inertă. Am zis eu că am devenit una cu patul, dar nici chiar aşa. Între gând şi mişcare nu mai este nici o corelare ştiută/învăţată de atâta timp, încât nu­-i mai dădeam nici-o importanţă. Legătura s­-a rupt pe undeva. Toate devin anapoda, brusc.

Parcă e o mare imensă în mine. Habar nu am de ce/cum/cât de imensă, dar, dacă simt aşa, asta e! Gândesc că e roşie. Nu, nu e roşie. A luat locul sângelui care s­-a scurs neştiut, fără să anunţe, undeva. Halal! Şi eu i­-am purtat atâta timp, având grijă chiar şi când o picătură curgea, să nu las să se piardă prea mult, iar el acum, dispare aşa, fără să spună nimic.
Caut o dâră, o urmă până la gândul meu, poate o-i reuşi să iau cana de cafea. Nimic. Renunţ deocamdată la cafea. Bine că există cana, totuşi, acolo.
Mă întorc la marea dinlăuntru. E străvezie, aşa, ca lacrimile. Deci vor curge lacrimi prin venele mele de acum înainte? Uluitoare devenire. Pentru că eu nu prea plâng (pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori am plâns în viaţă). Doar, uneori, când mă bucuram, mi se umezeau aşa, dintr­-o dată, ochii.
Deci, reiau, vor curge lacrimi de bucurie care vor ajunge la inimă şi… Şi inima va deveni şi ea o lacrimă imensă, va străluci cât toate lacrimile de bucurie la un loc.
Simt că mi se opreşte inima. Probabil a auzit şi ea „gândul”. Începe să bată tare, rar. Zguduie niţeluş, dar e plăcut. Sunt convinsă că o să-­i placă să devină asemenea unui cristal strălucitor, transparent şi clar, doar o imensă Lacrimă. Poate i­-o fi mai uşor cu marea asta de lacrimi, decât cu sângele roşu…
Ce să mai fac? Încă nu mă pot mişca. Reiau cu ochii minţii (ciudată şi expresia asta) ziua de azi. Adică evenimentele ei. Nu ştiu, orice aş spune/gândi, parcă o fac pe două planuri. Cuvintele sunt una, pe când gândul e mult mai clar, direct. Las asta pe mai târziu.
A! CEVA demn de „gândit”. Am trecut în fugă­fugă peste mesajele din calculator. Nu am avut starea să le citesc. Multe, foarte multe.
„CINE o fi în spatele lor totuşi? O fi frumos la ele în suflet?”
În calculatorul meu este o lume dincolo de lume, o lume în care nu pot spune că am un loc. Am încercat o dată, dar a venit cineva şi mi­-a spus că nu e bine. Am crezut, dar aveam să mă conving că nu mi­-a spus adevărul, motivele fiind ale sufletului lui, nu ale mele.
Liniile astea pe care le văd şi care fac legătura între mai multe puncte din calculator tare încâlcite mai sunt. (Uau! Reuşesc să ridic mâna câţiva centimetri în direcţia dorită, cana cu cafea. Hmmm… O-i fi reuşit să mă apropii de gândul pe care l­-am avut iniţial? Aşa se pare).
Sunt prea multe fire în calculatorul meu. Pe unii îi înconjoară chiar foarte multe (oare îi sufocă? Prin alţii, ce­i drept, foarte puţini, firele parcă doar trec). Când îi ating, ei „emit” o lumină scurtă, de culori diferite, apoi se sting. Fire calme pleacă de la câteva puncte şi încarcă altele care încep să strălucească. E frumos.
Uite: un punct care parcă e asaltat. E „zăpăcit” niţeluş deja. Zbârnâie dezordonat. Cred că nu va rămâne mare lucru din el, după atâtea „impacturi”… cu/ în alte suflete.
Altul! Pleacă spre mai multe puncte, iar ele, când sunt legate cu el „zbârnâie” straniu. Parcă se… Da! ce mai?!, se prăjesc de­-a binelea de la intensitatea cu care au preluat „mesajul”.
Cerule! Ce doctorie le-­o fi necesară?
Între alte două puncte este un fir minunat, superb. Stau, privesc şi mi se umezesc ochii. A! Deci inima lucrează cu noua substanţă.
Fiecare punct trimite din ce în ce mai multă vibraţie spre celălalt. Ce frumos e! Parcă se formează un univers unic, care îi cuprinde pe cei doi. Hmmm… O să devină şi altfel?
Sper că da, e prea frumos şi straniu de curat! A, nu! Şi spre unul, şi spre celălalt se îndreaptă fire care parcă ar vrea să îi sugrume. Doamne, ce se întâmplă în calculatorul meu? Război galactic?! Îmi vine să ţip la cei doi. „Fugiţi, dispăreţi amândoi de aici sau nu vă lăsaţi înconjuraţi de alţii!” Firele încep să îi înconjoare, devin tentacule care sug lacome prada…
Închid calculatorul. Nu am putere să mai privesc, nu am putere să fac nimic. Nimic. A! Am reuşit să mai prind fugar, cu coada ochiului, câteva fire care vin şi spre mine, ba unul chiar mă loveşte mai tare, e chiar un mesaj. „Nu, nu!, n­-o să­-l citesc, ca să nu mă „racordez” la cine ştie câte alte fire ascunse în/după el. Îmi ajunge cât am văzut!”
Câtă/ce diferenţă este între firele din calculator şi cele din afară? Una ar fi că firele din calculator spun mai multe decât cele din afară, cele pe care le oprim să mai plece, prin „cuvinte”. Credem că nu ajung. Of! Asta e o altă discuţie. Da. Aici, în calculator, trimitem fire pe care nu le mai descâlcim… în afară. Mai bine fără!

NINGE! Copacul vecin are crengile albe, pufoase. Nu mai aterizez în el, ca să nu-­i scutur gândurile (iar gânduri? Ei, fie şi aşa, dacă asta vreau eu acum), care s­-au aşezat cuminţi pe crengile lui. Poate au să­-şi spună multe, de asta au străbătut văzduhurile cine ştie de unde venind.
Oare ceva din exterior (copacul, fulgii, perdeaua de la geam, gândul tău) poate lăsa urme în interiorul nostru? Găsim o cale de a cunoaşte exteriorul şi altfel decât privindu­-l?” O fluctuaţie a unui parametru fizic lasă o urmă în trăirea subiectivă”, spun cu glas tare.
Oare firele din calculatorul meu (am eu ceva azi cu el, sau el cu mine!), lasă urme în trăirea subiectivă a subiectului/subiectelor (punctelor) implicate? Uf, da, doar se „vede” cu ochiul liber. Trăire subiectivă indusă, care se transformă într­-o autotrăire, de se pot forma multe galaxii până… te trezeşti.
Subiectiva din mine creează deocamdată tăcere, adică nu, sunt mai multe tăceri. Cred că ar fi bine să devină una singură, o unică tăcere. Sunt sursa, dar şi substratul ei, ca nemanifestare încă. Deci pot influenţa o tăcere nerostită, neformată încă…

Câte n­-am putea face noi, oamenii, dacă am fi pe deplini conştienţi de o altă ştiinţă? Cea a intuiţiei. Intuiţia e cea mai obiectivă dintre toate şi tot ea e cea mai… Gata, vreau să mă opresc aici. Ce? Eu îmi ascult intuiţia? Sigur că da, dar după ce o iau peste ochi, de cele mai multe ori. Sper să ies din această obişnuinţă cât mai curând.
Sună un telefon. Îmi desprind/dezlipesc privirea, gândurile, din înalturile pe care le­-am golit de nori, dar voi mai reveni, sunt sigură.
Aşa că atenţie când mai priviţi norii! Dacă vă vine un gând mai ciudat, ca să zic aşa, tocmai mi­-aţi citit unul (o să recit poezii mai des, ca să îmi ţin gândurile ocupate, că vedeţi ce iese… )
Privesc telefonul… Oare o fi sunat?
O fi iar „frumos la mine în suflet?” Ciudat Sufletul ăsta, dar, dar dacă tot se zice că îl avem, asta e!
Frumuseţe în sufletele voastre, ale tuturor!



                                                                          ☼



                                            Descântul îngerului pământului


Ceramica de Horezu m­-a încântat şi acum. Îmi place să simt recele adânc al lutului care începe să vibreze a poveste. Îngerul pământului, cum i se spune în popor. Îmi place 
să­-mi beau cafeaua în cană de lut. Dar acum iau două. „Pentru a pune apă vie în ele” e gândul care se naşte din mine clar şi limpede. Zâmbesc şi ştiu că aşa voi face în curând.
Bătrânul olar îmi spune că el a făcut cănile şi mă priveşte zâmbind îngăduitor. Privesc şi eu împrejururile care adăpostesc atâtea legende mai vechi sau mai noi. Privirea îmi este mereu atrasă de un punct îndepărtat şi tot revine spre el. Un fior parcă se strecoară în mine.
„Acolo unde vă tot uitaţi a fost un conac boieresc şi, într­-o vară, au venit mai multe domniţe să se bucure de aerul de aici. Una era frumoasă foc. Boierul tânăr pusese ochii pe ea. Dar se spune că, umblând prin sat, a ajuns la casa unui olar. A cumpărat oale, străchini, dar nu se mai dădea dusă. Ucenicul olarului, un tânăr chipeş, nu-­şi mai dezlipea nici el ochii de la domniţă. I­-a promis că îi va face în câteva zile ceva frumos, unic. „Numai pentru noi doi”, cică ar fi şoptit fata. ”Numai pentru noi. Atunci, aşa o să fie. O să fac două căni din care o să ne astâmpărăm setea.” Şi, cum necum, s­-au întâlnit într­-un amurg prin pădurile de foiose. Aşa au dus­-o toată vară, în beţia fânului proaspăt cosit şi însoţiţi de cântecul pădurii şi al păsărilor cerului. Boierul cel tânăr s­-a supărat foc. La o vânătoare, l­-a împuşcat pe olarul cel frumos. L­-au părăsit în pădure. Domniţa a alergat la el şi a văzut că mai suflă. Cu cele două căni a cărat apă, de i­-a dat să bea şi i­-a spălat rănile. L-­a vegheat zi şi noapte pe iubitul ei olar, cântând încetişor. Veneau jivinele pe rând şi stăteau cu ea. Păsările cântau dulce, iar pădurea toată părea îndurerată de suferinţa celor doi. Până când, într-­o zi, a apărut Zâna Pădurii şi a învăţat­-o descântece, câte unul pentru fiecare cană. Unul pentru apă moartă, iar celălalt pentru apă vie. Cu care să-­şi ajute iubitul. Şi a tot descântat fata, până când, într-­o zi, tânărul olar şi­-a venit în simţiri. Au plecat împreună, şi cică au trăit fericiţi multe sute de ani. Fiindcă domniţa învăţase descântecul Apei Vii, pe care îl şoptea mereu. Nimeni nu ştie acel descântec. Dar se spune că argila/îngerul pământului îl ştie, iar dacă sunt două căni pentru îndrăgostiţi, atunci fata ştie în inima ei să descifreze descântecul şi să fie fericiţi.

Mă uit uluită la bătrânul olar. Deci descântecul EXISTĂ! Nu a fost un gând răzleţ. Îl sărut cu bucurie şi recunoştinţă pe amândoi obrajii arşi de soare, de vânt, brăzdaţi de ani. Are ochii ca ai pădurii, frumoşi şi buni.
„Aveţi grijă cu descântatul! Dacă nu e cel care vă e sortit, să daţi cănile de pomană la sâmbăta morţilor! Altfel, vă aduc nenoroc.”
Încă privesc cele două căni de lut. Sunt albe, cu frunze, flori şi spirale… Le rotesc încet, ca să pot cuprinde tot desenul de pe ele. Şi ele parcă se tot rotesc într­-o spirală de cânt. Poate voi dărui o cană… Să­-i şoptesc iubirii: „Bea­-mă până la cel din urmă strop, ca să fiu în tine!”

Stau întinsă pe pat, cu fereastra larg deschisă. Peste drum, e o cădere de apă. În noapte, sunetele ei sunt când puternice, când line.
În vuietul apei curgătoare, revine un vis. Apa are ritmul unei magii în care rămân suspendată între liniştea dintre sunete. Uşor, ele desenează în mine un alt peisaj, un spaţiu de libertate, în care m­-am abandonat de atâtea ori, sorbindu­l, extrăgându-­l dintr­-un timp abstract.
Acum, vreau să îl aduc în sfârşit în prezent, acesta să devină adevăratul lui timp.
Întind palmele spre timpul din faţa mea, dar e un timp despre care ştiu că e trecutul încă netrăit. Simt în ele o arsură ca aceea a unui sărut cu o putere divină, sărut primit de la o fiinţă mult iubită. Timpul nostru lăuntric, în care intrăm de atâtea ori, este, în realitate, Timpul etern în care uităm să revenim, locuind numai cu privirile pe dinafara noastră, în acele urzeli care ne încâlcesc deseori destinele…
Dar Aproapele devine în câteva secunde o depărtare din care cu greu reuşesc să mă dezmeticesc. Nu s­-a întâmplat nimic, doar cerul inimii a fost acoperit de o imensă mantie. Privisem o secundă doi ochi care  s­-au întors spre altcineva. Ochii pe care îi caut de la începuturi, ochii LUI, încă nu i­-am privit, nu i­-am regăsit privirea în care să mă pierd fără urmă de împotrivire. Ochii sufletului, care să se contopească într­-o arzătoare adorare.

Plec uşor, pentru că, oricât de vag, atunci când Îngerul iubirii e chemat de două priviri, nu e bine să te amesteci. Trebuie să laşi de acum încolo oamenii să încerce să descifreze ce le şopteşte Îngerul. Cum/cât vor reuşi… e povestea lor.

Undeva, sus, în ceruri, zgomot de ceramică spartă… Două căni redevin lut. Vreodată, poate cineva le va da forma a două suflete.

„Aveţi grijă cu descântatul! Dacă nu e cel care vă e sortit, să daţi cănile de pomană la sâmbăta morţilor. Altfel, vă aduc nenoroc.” Aşa voi face.
Îmi aşez palmele pe inimă, şi acolo e o armonie nouă.
Am primit o mare Taină. Cântul­/descântul de apă vie există!


                                                       ☼

                                   Cântul mării – unic cânt al abisului

,,Dacă te uiţi prelung în abis, abisul se va uita prelung în tine.”
Friedrich Nietzsche

În ultima vreme făceam ce făceam şi tot despre Abisuri dădeam. Sau… dădeau ele peste mine. Aveam senzaţia că nu există carte în care acest cuvânt să nu fie scris măcar odată. Un răspuns tot avea să vină, cumva. Dar metafizic, gândeam. Avea să vină dar, în deplinătatea lui vizibilă… fizic.
Mergeam încet, prin orele înspre pragul nopţii spre mare. Aveam de îndeplinit o promisiune. Întâlnirea cuiva cu Marea prin mine. Să îi spun ceva, să creez un gând prin care să ajungă să se regăsescă două fioruri. Şi am aflat că este uşor de ajuns… la malul mării. „Pe străduţă drept înainte.”
Mergeam şi mă gândeam la sufletele întâlnite în acea seară. Cât de simplu este să le modelezi dar ce responsabilitate enormă. O simplă informaţie spusă cu o anumită tonalitate îi poate arunca în… abis, desigur. Gata! Hotărăsc solemn că nu mai vreau cuvântul acesta. Mă înfioară deja.
Străduţa pe care merg spre mare e tăcută. Aud/disting marea, pescăruşii. Mi s­-a spus că la capatul ei este EA. Deocamdată mi­-e suficient. Casele sunt tăcute. Nu muzică, nu zgomote. Câte o lumină stingheră parcă, la câte vreun geam. Privesc copacii. Nucii deja nu mai au frunze. Sunt străjeri la porţi, încă nu ai impresia că sunt stingheri, trişti înspre iarnă. Dar unii copaci sunt uluitori sub razele de lună. Stau şi îi privesc indelung. Mă farmecă culoarea argintie pe care o au frunzele. Unele, cele luminate de razele lunii. Celelelte au o întunecime… Am bufnit în râs. Ei da, au o întunecime de abis şi gata.
Din când în când las senzaţia apropierii de Mare să fie mai prezentă în mine, mai conştientă. Apoi privesc din nou în jur. Flori la fiecare casă. Trec din culori în alte culori, din miresme în altele tot mai răscolitoare…

O tresărire bruscă, un mic balans şi… mă opresc parcă suspendată în necunoscut. Nu mai am unde face următorul pas pentru că… e ABISUL. Văzut cu ochii fizici. REAL, în faţa mea.
Zeci de stele într­-un întuneric deasupra care se continuă sub mine. Imens. Dar în acea întindere nu strălucesc, e doar un hău imens din care… se aud valuri.
E MAREA. Ea parcă absoarbe stelele în adâncuri. E cutremurător.
Mă retrag uşor, mă asigur că simt pământul sub picioare. O clipă nici faptul că este un întreg oraş înapoia mea, nu am mai ştiut. Formez un număr şi… cineva se reîntâlneşte cu marea. Misiune îndeplinită.
Apoi… mă las să alunec în vrajă. A mai găsit destinul un pretext pentru a mă aduce aici. Las zbaterea valurilor să creeze culoar înspre adâncurile mării. Înspre acel abis pe care doream să îl cunosc, să îl ştiu… metafizic sau poate au fost clipe în viaţă când credeam că sunt în el… Impactul a fost însă atât de puternic încât a şters orice altă amintire. Un mic pas şi m­-aş fi trezit rostogolindu-­mă (tot aievea) înspre el.
Mă aşez cuminte pe pământ cu picioarele în golul imens.
Nu se distinge linia dintre Mare şi Cerul mare şi instelat.
Doar că sus sunt stele iar dedesupt sunt… tainele lor. În adânc, în ABIS.
Valurile doar apără Taina sau cheamă înspre adânc de Taină. Fiecare va simţi altfel. Pe mine mă cheamă. Mă gândesc că bariera valurilor este… o barieră. „Da, şi?!” Opresc gândul şi mă las să alunec. E cald şi învăluitor. „Ciudatele… găuri negre. (chiar şi cele create la ultimul experiment al omenirii, de acu câteva zile)”. Hai să las lumea cu ale ei trebi… Îmi pare rău de secunda de gând. Am pierdut aşa o porţiune din alunecare. Revin şi simt marea, uriaşa ei putere de apă cum e din ce în ce mai calmă, mai lină, atotcuprinzătoare dar într­o îmbrăţişare tandră, ispititoare de a fi mai în adâncul ei. Simt cum se apropie Puterea unei Tăceri. Mi­-e cumva cunoscută. Şi brusc apare o imensă explozie de lumină. Cerul şi marea s­-au întâlnit şi m­-au făcut din nou să trec barierele umanului din mine, când toate câte sunt /există, dar şi toate câte nu sunt le simţi că te aşteaptă, că sunt pentru tine, în tine.
,,Doamne, câtă Putere, câtă strălucire, câţi sori adunaţi în Inima mării din adâncul ei. Şi iubesc acest adânc al Tainei, această inimă cerească care este în ea. Care este în mine acum. Pentru că acea explozie a dizolvat existenţa mea pământeană. A pătruns în mine cu o asemenea forţă, minunat şi dulce, liniştit şi cu ardoare, foc care topeşte mistuind şi ultimele mele bariere. În mine pătrunde sufletul adâncului făcându­-mă să­-mi văd dorurile ascunse de atâta timp încât nu mai ştiam că există. Acolo, în tăcerea Abisului, dorul din inimă a învins până şi visele.

,,Dacă te uiţi prelung în abis, abisul se va uita prelung în tine” – ochii noştri s­-au întâlnit.
Ce este un Abis?! este cel care rupe cercul închis al cauzalităţii, dincolo de legile şi ordinea cauzală în care suntem?! Dar cum, CUM să rupi tu… ceea ce nu a fost creat/ manifestat dar totuşi există?!
Care absoarbe cu o forţă care credem că atrage fără putinţă de scăpare. Şi atunci… ce căutăm acolo?! Intr­-un portal care deschide calea spre infinit, dincolo de limitările şi legile cosmice.
Putem distruge toate iluziile existenţei efemere ale cosmosului creat de noi înşine?! Cred că încă ne este teamă de… necunoscutul Abis din noi.
Îi putem spune IUBIRE pur şi simplu, mai presus de lume dar ascunsă în ea. Dumnezeiască dovadă de Iubire dar din care nu ne lăsăm împărtăşiţi (cel puţin nu cu uşurinţă că doar avem experienţe motivatoare care ne ajută să ne dezicem cu maaaare uşurinţă).
Iar până a ajunge la ea… mulţi renunţă. Totalitatea fiinţei sperie, ea absorbind şi dezintegrând doar… spaimele şi temerile, dezicerile din noi. Sunt obişnuiţi cu ele marea majoritate mai mult decât vor/pot să recunoscă. Doar… datorită obişnuinţei se simt stabili, stăpâni. Pe ce? Pe frânturi… de soartă. Care tot încearcă să îi întoarcă cu faţa spre Adevărul lor. Punându­-i în faţa repetabilităţilor… Care de fapt nu insemnă nimic, eventual o dezicere de taman ceea ce ar trebui să… iei în braţe la orice răscruce ai fi, să te laşi pătruns/să pătrunzi, până în totalitatea Fiinţei… (aveam să văd în curând o nouă demonstraţie…).
Aud un foşnet uşor în jur. Un om stă la câţiva metri şi priveşte şi el înspre Tăcerea din faţa noastră. Pentru că nu se mai aud valurile. Contopirea cerului cu marea este deplină.

,,V­-am vegheat! Nu, nu m­-am gândit la altceva să ştiţi. Pe aceia ii cunosc. Parcă… cântaţi impreună cu Marea. A fost o seară frumoasă şi pentru mine”. Nu pot decât să zâmbesc. Stă la câţiva metri şi priveşte din nou, tăcut marea. Nu ştiu de cât timp e acolo. Nu are nici o importanţă. Vreau să îl las acolo, să nu­l tulbur şi plec pe străduţa pe care parcă o cunosc de foate mult timp. Îi aud paşii în urma mea. Rari, la aceeaşi distanţă. Când ajung la Bulevardul luminat, cu zgomot de maşini ca la raliu… se opreşte. Probabil… e zona altcuiva, mă întorc şi îl salut ridicând uşor mâna.
Se apleacă într­-un salut atingând aproape pământul cu mână. Nu imită pe nimeni. E un gest coborât din alt timp pe care parcă dorea să îl mai facă odată. Ridic mâna la inimă şi înclin uşor capul. Rămâne nemişcat iar eu mă întorc şi plec.
Plec spre un „Acasă”, poate într­-o inimă umană care ştie Abisul şi mă aşteaptă de mult timp iar eu nu am ştiut că există din cauză că… nu lăsasem abisul să pătrundă în mine, să mă descopere pe mine mie însămi. Teamă? Nu. Neîncredere? Poate. Sau alungarea într­-o uitare voită.
Mai fac din când în când câte o plimbare prin gândurile, prin şoaptele, prin tăcerile mele, ale tale.
Parcă e o regăsire netrăită dar prezentă, a mea – a nimănui cu nimeni, eliberare dintr­-o absenţă a oricui de oricine, absenţă în care nu am fost dar în care putem fi în oricare din clipele care vor veni.
Las geamul deschis şi încet /încet aud din ce în ce mai clar MAREA. Disting foşnetul, alunecarea valurilor înspre un ţărm şi retragerea lor înspre adâncuri de cer coborât în Ea.. Revin uneori cu putere alteori cu o imensă blândeţe, parcă alintând… iar inima mea cuprinde nemărginirea în ea. Devenim UNA, contopire de Cer şi Mare, un Unic Cânt al Abisului.
Dorul – un suflet călător la o răscruce dintr­-un adânc dintre mine şi nimeni.


                                                               
                                                                    ☼
                                                    


                                                Icoana surâsului


Am primit o icoană. Ciudată. Expresia chipului e martorul din interiorul meu. În lumina zilei, nu descopăr nimic. Senzaţie clară că figura poate dispărea oricând în vid. Moment pe deplin surprins nu când privesc direct, ci doar fugitiv, ca o alunecare de gând. Simt cum se fixează tot mai profund în mine, suprapunându­-se, perfecţiune nebănuită.
Descopăr un surâs teribil venit de nicăieri, care luminează chipul. Legătură urzită numai de vraja prin care Absolutul coboară în Manifestare. Şi se întâmplă doar prin Vidul surâsului, care devine Vis ascuns în mine. Blestem şi Binecuvântare, cer şi infern, trezire şi adânc de somn, indiferenţă şi aprindere, antinomii care susţin stau agăţate de acest surâs, pentru a vedea că exist.

Nu există sunet, pentru că tăcerea e prea grăitoare. Lumina devine alunecare, Hierogamie, dar fără să o denumeşti, devine prin cuvânt duală. Starea fiinţială în care cuvântul separă. În nerostire stă Taina. De nerostit, pentru că se divide prin explicaţii. Sunt îndrăgostită datorită surâsului. Mortal şi îmbietor, asemenea seminţelor care, surprinse în somn, îşi dezghioacă secretele sau, cine ştie, vor doar să surâdă în sărutul cerului.

Surâd fără să mai privesc icoana. Toată manifestarea, toate lumile văzute sau nevăzute din ceruri sau din adâncuri stau agăţate de acest surâs. Nimic nu pare a se mişca, pentru a nu rupe fiorul – fir intre Neant şi înfăţişarea manifestată. Surâsul din icoană era compasiune infinită, dar indiferentă. Asta a născut spaima din privitorii de până acum. Mi­-l amintesc şi eu vag, ca o ameninţare asupra celui care îndrăzneşte să mişte sau să respire – mişcare prin care se cheamă viaţa. Creează spaimă misterul de dincolo de surâs, devenit pol, poartă prin care ieşi pentru a te întoarce. Ducând cu tine Surâsul ceresc în faţa celui Infernal, în neantul pe care îl afli jos.


                                                                        ☼

                                                              






                                                            Focul florii


Am primit o Floare Roşie.
Culoarea ei de Foc Aprins mi­-a sorbit privirea. Un tremur uşor, îmbătător, m­-a cuprins în cea mai tandră îmbrăţişare în care am lunecat ameţită de atâta căldură şi putere, când degetele, palmele mele au mângâiat­-o uşor. Îndărătul ei se află un suflet, iar în acel suflet vreau să fiu şi eu. Adoratorii iubirii fac cerc în jurul ei şi­-şi întind braţele deasupra pentru a se încălzi.
Întindem braţele cu atâta credinţă deasupra unei Flori Roşii? Avem credinţa care ne poate încălzi? Avem sinceritatea şi puritatea şi încrederea că aşa este?

Focul dinlăuntrul florii este veşnic. El reapare mereu şi mereu. Mă gândesc uneori că, datorită nouă, florile înfloresc iar şi iar. Mesajul lor nu îl pricepem IUBIREA E VEŞNICĂ. Iar noi avem/trăim doar stări.
Până învăţăm să ne lăsăm cuprinşi în abandonul total fiecare pas doare, fiecare gând sună în mii de tonalităţi. Culorile se amestecă, iar înmiresmarea lor ne zăpăceşte. Nu mai ştim uneori de unde/cine este cel care ne dăruieşte Floarea Roşie. Şi totuşi, arderea trebuie să fie deplină.
„Un visător de ceruri trebuie să descifreze în fiecare floare culoarea unui cer”, vine o şoaptă.
Şi originea florală a focului! Cât mister al vieţii care pătrunde în adâncimile cele mai abisale, cuprins într­-o sămânţă care va înflori în roşu. 
„Culoarea este o epifanie a focului, floarea este o ontofanie a luminii” – citiseam cândva.
Floarea lăuntrică a focului pătrunde fiinţa care i se dăruie. Nu se poate altminteri decât întinzând braţele deasupra florii purpurii, primind seva arzândă pe care o simţi cum trece din floare în tine. Şi devii tu purtătorul de foc al florii, tu însuţi rug de seve mistuitoare.
Am primit o Floare Roşie. Rugul aprins de ea mistuie ultimile fărâme ale trecerii mele.

               
                                                                         ☼


                               
                                 Suflet de primăvară într­un copil cuminte

Poate suna ciudat în alt context sau spaţiu, dar acum, aici, în singurătatea plină de adevăr a muntelui, parcă sunt formată din aceleaşi esenţe ale misterului care alcătuiesc visele. Fulgerul care coboară pe pământ luând înfăţişare de şarpe când se ridică deasupra norilor devine veritabil Balaur – măreaţă simbioză pe care o întrezăresc în răstimpuri, aduceri aminte din legende şi poveşti. Câmp de bătălie între cer şi infern. Spiralele Balaurului sunt trepte pe care urcăm.

Mă uluieşte puterea omului în a se lăsa asimilat Vortexului Sferic, rămânând entitate. Înţelepciune transformatoare când e supusă pazei simţurilor, singurele în stare să „zăpăcească”… Cu ele nu lupţi, ci le schimbi direcţia. Nici măcar semnul, ele fiind în partea de dedesubtul orizontalei, vălul fiind starea crepusculară a fiinţei.
Alunec în frântura de vis… realizez că tăcerea muntelui îmi măsoară credinţa, măsură a înaltului care aici mi­-a fost întotdeauna mai aproape.
Mi­-e din ce în ce mai frumos… în Primăvară, în dezlănţuirea clipelor care curg din veşnicie, în alunecarea lor înmiresmată pe pământ – scaldă de îmbătătoare arome, verzi seve prin albastrele vene ale trupului urzit în tăceri de aştri în care renasc.

                                                                     ☼

                                                

                                                  Crucea florii de liliac

„Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le de-a într-una explicaţii.” (Micul Prinţ)

Zile de primăvară, sărbători ale vieţii în cercul celor văzute, basme păstrate/venite din lumea celor nevăzute… care pătrund în mine în adâncimea nopţilor din ce în ce mai calde.
Păşesc obosită, cu gânduri pe care le vreau pentru mai târziu. S­-au adunat atâtea nedumeriri, mai ales ale altora în mine… Ştiu că le voi da de capăt… pentru că, pentru că oamenii sunt iubiţi, chiar şi când a rămas doar o părticică din sufletul lor, netulburată în vremile de acum.
De undeva apare motănelul meu. Mergem agale amândoi pe străduţa îngustă. Parcă aş vrea să deschid ochii spre ceva anume, dar încă nu pot. E o oboseală mare în mine, un zâmbet trist…
În dreptul porţii ne despărţim: Bizu sare pe gard pentru că, dincolo de poartă mă (ne) aşteaptă Nad. Doar îl ghicesc în noaptea neagră. Îi simt botul cald cum se apropie de mâna mea. Scânceşte ca un copil de bucurie…
Tămăduire!!! Nu vindecare, ci de tămăduire au nevoie oamenii. Tămăduire care pleacă din minte pentru a îmbrăţişa inima. Pentru a fi una cu ea, suspin în adânc de foc, în inima Fiinţei.
O mireasmă caldă mă învăluie. Degetele mele se strecuraseră în ramurile de liliac primite de la bunele mele vecine. Unele le dau drumul în curte sau le lasă agăţate pe poartă. Sunt multe culori… nuanţe de violet care par vii în aroma ce se răspândeşte valuri, unduinde în geometrii numai de ele ştiute.
ŞTIU… sunt seri, nopţi de când, ca în fiecare primăvară, apare aceeaşi întrebare cu acelaşi răspuns. (Din… copilărie, evident).
Mă întrebau de ce dorm sub tufele de liliac, de ce mă învălui în ele. Luam ramurile şi le înfăşuram, atentă, fără să le rup, în jurul meu. Rămâneam aşa… ca o statuie, mult timp. Răspundeam invariabil: „Dorm sub CRUCEA florilor de liliac. Adun florile – în cruci în jurul meu”.
Da, e o altă poveste din povestea care curge acum prin starea mea de copil al nopţii. Ştiu… ştiu că toate poveştile sunt deja scrise undeva. Noi le citim din când în când de pe filele sufletului nostru saaaaau, al altora, uneori. Atunci când ne invită, când ne dă voie sau chiar ni le citeşte. Se întâmplă… şi aşa. Uneori, chiar rămânem unul în povestea altuia aşa cum a rămas CRUCEA florii de LILIAC în povestea mea.
Crucea „cheie şi izvod uman şi cosmic.”
Mă plimb în crucea nopţii, în mirarea razelor lunii pline, pe străduţele tăcute. Strălucesc florile liliacului sub razele ei şi a stelelor. E o înfiorare de miresme şi culori care străbat umbrele din mine. Mă las absorbită de aroma care pătrunde în fiecare suspin al sufletului… Nimeni nu cred că i s-­ar putea împotrivi.
Devin culoarea, catifelarea petalelor mici… devin crucea care mă atrage în adânc de fiinţă. Ochiul credinţei din mine e atras de acel dincolo de catapeteasma inimii. Acolo nu mai există în seara asta numire a nimic ci doar o cunoaştere simplă aşa ca în sufletul copilăriei, mai presus de culoare, semn, alcătuire, numire sau denumire care ar limita ceea ce devine mişcare în nevăzutul rugăciunii, într­-un spaţiu în care sunt cuprinse toate, dintotdeauna. Un dincolo în care simţurile nu mai sunt stări ale lumii văzute, devenind de prisos în ruga care se rosteşte neîncetat.
Poate niciodată nu am trăit atât de profund starea crucii. O gândeam… o imaginam… o simţeam, dar ea nu era VIE în mine.
O Liturghie netrupească rostită pe altarul inimii, care se săvârşeşte din Nefiinţă.
Sufletul meu este cuprins în mirare, doar uimirea contemplării…
Doar atât: uimire într­-o lacrimă, dulce suspin de tămăduire dintr­-o noapte cu arome suave, tandre, dulci ­ amărui, din Crucile ­Florii­ de ­liliac…

                                                              ☼☼☼