7. Semnul SÂNZIENEI

                                     7. Semnul SÂNZIENEI

                                        Timpul, Clipa gând, Cuvântul,

                             Împlinirea tăcerii, Iubirea, Joaca, Sunt doar ploaia,

                 Rostiri, Sunt azi din ieri, Iertarea, Îmbrăţişare,

       Sacralitate, A dărui, Împlinire,

Eternul feminin

                                                         Timpul

Închid ochii peste pleoapa timpului trecător printre tâmplelele mele. Cer suspendat a viselor, gândurilor, chemărilor.

Calc peste clipele care vin. Am vrut să plec din ele, luând cu mine verdele din liniile vieţii frunzelor, batere înfioarată a copacilor, albul din sideful perlei în care s¬au ascuns razele de lună, gândul argintiu al Crăiesei, roşul din sărutul soarelui răsfrânt pe buzele tale care topeau în fiinţa mea mireasmă de aprinsă floare în al cărei potir pătrunzi însetat, ca să mă regăseşti în nopţile nesomnului.

Luând albastrul din neantul în care gândurile tale caută dorul împlinirii din răsăritul atingerilor rămase în delirul zidurilor reci răstignite în arcada timpului obosit de el însuşi, în surâs nemişcat.

Am vrut să plec prin nopţi cu stele, să mă dezbrac în surâsul nemişcat al albastrului de sub pleoapele tale…

Redesenează¬mă în el, în conturul gândului tău, la fiecare răsărit sau apus, sau înserare sau lasă¬mă să plec în nefiinţă.

                                                                       ☼

                                                            

                                                            

                                                           Clipa gând

Clipă – un simplu popas al florii între sămânţă şi uimirea înfloririi hrănită de lumina bobului de rouă nerostit. Clipă în cuvintele însetate de taina din ele, din fiecare răsărit sau apus, şerpuind în lungul universului curcubeul negândului; un simplu cânt deasupra zorilor.

Aşteptarea tăcerilor care vor rostogoli cuvintele pe margini de lumi, numărând unduirile argintii ale vieţii în noaptea care desparte un gând.

Clipele curg, gânduri rostite¬nerostite, ape de Stele; Cununile neursite între cer şi pământ. La rădăcina lor, aştept roua de seară, sărut al nopţii în inima gândului.

Mi¬e dor să fiu doar sunet nerostit în taina Vieţii Începutului, Doamne!

                                                                 ☼

                                                         Cuvântul

Şoptesc şi apoi închid în mine Cuvântul. Se preface în murmur şi îl las să se aşeze în inima mea, adânc care cheamă Adâncul.

De ce o fi rănită? Un înger se aşează alături şi zâmbeşte.

Ce¬o fi ştiind de fiinţa lui mă învăluie ca ropotul-cântec al ploii? Ah! Am uitat: Cuvântul.

Şi eu, care voiam să¬l şoptesc din nou. Pentru că, la începuturi, întotdeuna îţi răspundeam, chiar când nu¬mi spuneai nicio vorbă. Învăţasem să ascult privirile Tale. Să te caut şi să te găsesc înlăuntrul adâncurilor mele. Şi acum eşti în atingerea Cuvântului uitat de când nu l¬am mai şoptit. Rostirea lui rămâne suspendată, nemişcată, în tăcerea dintre noi.

Iar sufletul meu începe s㬺i amintescă, respirând în iubire, sunet cu sunet, Taina cea demult uitată.

Lasă fereastra deschisă, ca să pot pătrunde în tăcerea inimii tale, unde să ne regăsim. Am fost acolo dintotdeauna. Chiar dacă acum ne este greu să mai înţelegem unde începe cerul, Lumina care înconjoară necuprinsul.

Până atunci, boabă de rouă, voi aştepta Soarele să mă sărute, transformându¬mă în curcubeu, pod de culori între visele nostre.

Iar Tu vei şopti înconjurându¬mă cald şi blând,

ca să nu mă doară sunetele Lui,

Cuvântul.

                                                              ☼

                                            

                                                     Împlinirea tăcerii

Uneori, nu mă pot uita în ochii TĂI care mă învăluie în privirea lor de la Începutul începuturilor.

Alteori, îi caut şi vreau să mă afund în adâncul lor clar, să mă pierd în limpezimea ce mă învăluie în deplina Lumină care vine, s¬aşază lin în inimă şi¬mi cuprinde tot spaţiul din jur, şi nu mai am altă scăpare decât să devin parte din EL.

E¬atâta Eternitate în priviri, încât, de vorbesc sau tac, se nasc mereu alte ETERNITĂŢI. Şi învăţ cum tac Cuvintele… Sufletul meu o vreme le mai poartă umbrele spre înalt, spre depărtări. Liniştea se aşază, ESTE, blând, în mine. În adăncul Tăcerii, dezleg Tainele Timpului care par a căuta un trup pentru a se naşte. În taină, plăpând, încep să mă cunosc. Mă înalţ şi cobor din stele, ştiind că TU exişti! Doamne, dacă sunt copil al stelelor, priveşte¬mă încă o dată!

                                                                   ☼

                                                           

                                                      Iubirea

Ochii Veşniciei! Taină închisă sub pleoape.

Cine rămâne în acest DINCOLO?

Ochii mei nu TE caută şi nu TE privesc şi totuşi TE VĂD.

Şi tac!

Pentru că EXIŞTI,

şi eu sunt UNA cu TINE.

Fac parte din Eternitatea TA.

În Lumina TA

nu voi mai fi niciodată o aripă frântă.

Trupul meu nu ştie că a fost cuprins

în IUBIREA TA. Sunetele îl dor.

M¬am răzvrătit împotriva lui,

 acum îi iubesc fiecare freamăt.

Nu vreau să plâng.

Prin ochii mei s¬ar prelinge stropi de cer.

Plânsul ar deşerta nevăzutul.

Devin strop de rouă în cupa florilor,

ca să pot săruta Soarele!

Să mă las sorbită de primele lui raze.

Atunci, voi ŞTI unde este Răsăritul.

Sinele meu respiră

 numai îmbrăţişând în totală Iubire,

un celălalt Sine.

Cunoscut numai prin dăruirea

ce se Cunoaşte în contopire.

                                                                     ☼

                                                              

                                                                Joaca

Oare cum se joacă îngerii?

Aruncă cu bulgări de Iubire unii spre alţii? Sărută florile pentru a le împrăştia parfumul şi culoarea? Clipesc râzând în curcubeele apelor?

Se aruncă însetaţi de dor în razele soarelui? Şoptesc blând poveşti printre frunzele copacilor? Acoperă cu clar de lună iubirea temătoare a pământenilor?

Cum este iubirea îngerilor când ei se contopesc în unicul cânt de slavă al iubirii Lui?! Se iubesc iubind Iubirea Veşnică împlinindu¬se prin ea, negrăită rostire încă pe pământ.

Cum este oare cântecul îngerilor? Un freamăt de vânt? O tresărire a zorilor? Mirare? O mângâiare şi o desfătare a Slavei? Sau Tăcerea tăcerilor noastre? Cântecul lor are limpezimi ce taie adânc împletirea dintre trup şi suflet.

Copil, sufletul meu ascultă în răstimpuri cântecul Îngerilor!

                                                          ☼

                                                      Sunt doar ploaia

Vreau să mă transform în ploaie, să râd, să plâng, şiroind năvalnic în toate timpurile şi visele prin care am trecut, ascunşi în umbrele unor chemări.

Sunt mirajul ce arde¬n ruguri ofrandele din palmele¬mi – flăcări sacre, mereu reînnoite când ţi¬ating inima.

Vreau să fiu focul pătrunzând în ascunsele temniţi ale minţii tale, să mă transform în unicul tău gând…

Balaurul din adâncul zărilor s¬a apropiat ca o vijelie mare, rănind seninul cerului cu tunete şi cu fulgere pe care am învăţat să le transform, iubindu¬te, în curcubee.

Vreau să fiu vântul care mângăie zilele tale de călător, când pescăruşul cu aripi verzi transformă în realitate chemarea ta.

Închide ochii! Sunt altarul lăuntric unde să¬ţi aşezi gândurile în fiecare seară.

Vreau să fiu neuitarea ta, în viul visului care coboară cerul, seninul din ochii tăi când mă priveşti. Vreau să fiu… doar ploaia?

Închide ochii. Ne întâlnim în inima lumii. E doar un gând al Dorului.

                                                                      ☼

                                                        Rostiri

Cuvinte – zidiri îngheţate

topite de pecetea jarului

pătrunsă în inimă prin lacrima primului Botez.

Cuvinte care ne¬au zămislit din Fiinţa Lui

înviază din mormântul patimilor,

 pecete de mir adunată¬n cerul minţii.

Cuvântul e taină şi icoană,

inima şi ruga ei.

Sunet nerostit în materie,

Duh, coboară prin lacrima tăcerii

 în spovedania din neantul firii,

devenind întrupare nemistuită în tulpina

Rugului veşnic Aprins.

Sunete devin Cuvânt Tăcut,

în revărsare necurmată statornicindu¬mă în rugă,

necovârşită îmbrăţişare.

Înalţ rug de tămâie,

prin care cuvintele¬mi pătrunse de

fulgerul gândului de gheaţă,

devin întrupare…

adânca tăcere a ultimului

strigăt/suspin.

       

                                   

                                                           ☼

                                              

                                           Sunt azi din ieri

Alunec, lacrimă – mărgăritar, cu înmiresmare de tămâie,

văpaie făr’ de grai, lovită de marginile lumii stârnind pustiul, sobornicind în cupolele albastre… în ceas tainic al zorilor de rugă.

Sunt un vânt, o vijelie năprasnică, un vuiet de ape mari,

ţipăt din adâncurile tale, căutându¬mă.

O suavă aromă/aromitoare.

Mireasa, când din potir mirele varsă mir în noaptea cea dintâi.

Prezenţa misterioasă, auzită în stâncile despicate unde s¬a furişat viul, crezând că e singur pe pământ.

Când vin furtunile năprasnice şi nu sunt acolo, se înalţă focul răsucindu¬se într¬o adiere blândă, suspin din mângâierea cea dintâi.

Sunt în bătaia lină, tainică. Formă abia simţită, abia susur, abia murmur, până când, în ziua florilor, pătrund înlăuntrul/adâncul tău.

Ating lumea,

sună vântul peste ierburi, împrăştiind miresmele, în amurg se stârneşte o legănare;

înfiorările se revarsă peste pământ,

se umple de vis, de frumuseţe şi de dor înfătişarea lumii.

Vin, ating şi plec;

plec în Împărăţia mea.

                                                              ☼

                                                        Iertarea

Se nasc o cruce şi o melodie

din împotrivirea dureroasă a strunelor, arcuşului.

Uimirea cerurilor îmi străbate fiinţa,

în cuptorul gândirii arzând de doruri ce caută izbânda,

neaducându-şi aminte obârşia luminii

ce înnoieşte vieţuirea pentru patima iubirii.

În ceasul în care am fost pustie,

ai pus clipă de veşnicie,

îndepărtând fiarele cele gânditoare,

întru împlinirea făgăduinţei.

De aş arde în foc, focul meu este mai mare,

devin flacără care nu arde,

ci împlineşte dorurile şoptite,

când aripile¬mi devin de ceară.

Rămâi în inima mea uimire în Adevăr¬Adevărat,

de deasupra luptei din cer şi din iad,

– Împotriva cerurilor şi iadurilor –,

doimică alcătuire a nevăzutelor.

Zăpada – apă de Botez – devine hrană a minţii

în rostirea rugăciunii adunată în inimă.

Respir frigul de afară;

frigul din mine este mai mare,

arzând în suspinul doririi Tale.

Miluieşte¬mă, Tu, Doamne în necuvântul Tău,

rostit în fiinţa mea la ceas de Liturghie a zorilor,

când s¬a dărâmat cu nădejdea, absurdul.

Doimea din Cruce primeşte Iertarea Cuvântului

 prin Duhul Sfânt de Viaţă dătător,

neîmpărţindu¬ne în două, dar nici reducându¬ne la unitate.

Devenind Arheul în care toate se împlinesc.

                                                                        ☼

                                                              Îmbrăţişare

Te înfăşor în sunetele privirilor. Îmbrăţişare în care se rostogoleşte ecoul cuvintelor încă nevorbite. Deschid aripile crescute¬nlăuntru, pentru a te primi, întruparea celui care iubeşte.

Înalţă¬mi cânt de iubire, numai aşa vei pătrunde frumuseţea mea.

Înălţa¬voi cânt de slăvire, numai aşa chematul din fire, ca aurul din linişti de pietre, va tâşni în uimirea înfăptuită, născându¬ne din toate.

Cântul slăvitor este iubire, iar în inimi a modelat chipul Unic pe care străluceşte aprinzându¬l, Lumina, candelă dinlăuntrul de taină a minţii.

Naşte¬mi inima din toate cânturile, înălţându¬ne până ce, încet, încet, ne pătrunde puţina veşnicie.

Picuri de ploaie, lacrimi pe care doar cerul le mai poate plânge, dintr¬un dor topit pe chipul blând al Nemuririi, botezul mult aşteptat. Nu e totuna să fii din lut sau din pulbere de stele. Doar sufletul ştie ajungerea pe ţărmul liniştii, acolo unde ne întâlnim cu dorul lăsat tare de demult.

Pe drumul acesta îmi primenesc trupul cu apa izvorului neprihănit, alunec printre vise în miez de noapte, alerg desculţă prin roua gândurilor din care mă voi trezi, în zori de iubire, învelită în aripa sfinţeniei.

Din veşnicia timpurilor, Tu, numai tu îmi eşti domn şi preot, căci rămânere nu e nicăieri.

                                                                  ☼

                                                         Sacralitate

Iubirea în gingăşia unei femei este suferinţă şi durere, chipuri de înfăptuire a frumosului vieţii.

Trăind un gând/o idee, transformând¬o în realitate, face din sine însăşi icoana vie a darului prin care toate devin posibile, toate miriadele care nu şi¬au aflat împlinire.

Femeia este rană de dragoste, ţipăt de săgeată azvârlit în cer, nebunia înţelepciunii care se dăruieşte pe sine în coborârea spre abisul cel mai de jos, ajungând în taina inimii.

În Împărăţia cerurilor, în taina începuturilor, peste faţa adâncului, abisul apelor sacre pluteşte în nemişcare, coborând în alt abis, descoperind numai prin minune lăuntrică, simplitatea firească a inimii femeii.

Darul luminii de a săruta toată înfăptuirea.

Femeia poate fi ispitirea, blestemul, dar şi judecata. Realitate înfricoşătoare, de neîndurat şi de nedorit, dar toate sunt cuprinse în ea. Metafizica şi sacralitatea. O încercare prin ea însăşi. Putere şi slăbiciune, slăbiciunea puterii. Femeia este împlinirea care face seva să circule în toată unitatea vieţii, prin transcrierea lăuntrică a peceţii iniţiale. Cerul în plinul puterii de senin, covârşitor, uriaş, uluitor, se naşte din privirea femeii. Deschidere de cer, lăuntrică minune de auzire luminoasă în care toate se cuprind.

                                                                ☼

                                 

                                                         A dărui

Revărsarea sunetelor în tăcerea dintre clipe, m¬a surprins şi de această dată. Doar în acele stranii adâncuri simt că exist cu adevărat. Orice sentiment se amplifică atunci cu o putere inimaginabilă, greu de prevăzut. Cu cât am devenit mai conştientă de acele tăceri cu atât ele s¬au amplificat reverberând, dăruindu¬se. Altfel devine insu-portabilă povară, un ţipăt care străpunge carnea şi nervii până la leşin. Am trăit naşterea dorinţei de a DĂRUI: să mă împart, să mă revărs în/înspre cineva, să mă dăruiesc dăruind. Acea stare divină/celestă cu care a început Creaţia, misterul cel mai profund din mine. Fiinţa mea este cutremurată trăind misterul cel mai nepătruns dar prezent, al LUI.

Să iert iubind, să iubesc iertând. Să cuprind lumea în mine şi aşa să se nască din nou, să arăt frumuseţea lumii invizibile incantând vraja care ne¬a însoţit mereu în lumea vizibilă, să aprind candela credinţei în măreţia fiinţei, lumină a bucuriilor trecătoare dar care adunate pot forma calea cea de taină ce duce în împărăţia fericirii fără început şi fără de sfârşit.

Sunt în rostirea inimii care te ceartă pentru a putea cuprinde, a te învăţa marile mistere ale vieţii, atunci când nu eşti atent.

Chiar dacă nu¬mi vei simţi niciodată palmele arzând de dor cuprinzându¬ţi obrajii, chiar dacă capul meu nu se va odihni niciodată pe inima ta, eu exist pentru că m¬ai creat înlăuntrul tău. Îmi va fi mereu dor de TINE, doar aşa voi şti mereu că exişti şi devin revărsare de mir, aromă de smirnă transformându¬mă în aurul din sufletului TĂU. Voi sluji de¬a pururi la Altarul Iubirii Tale în Împărăţia Lumii, esenţa Adevărului fiind cuprinsă în EA.

                                                                  ☼

                                                            Împlinire

Tăcerea sufletului arde piatra lespezilor grele care mă despart de Tine. Flacără infinită din veacul infinit, cupola sufletului meu unde îmi ridic fiinţa de dor.

Îmi ridic fruntea de pe piatra rece a peşterii. A trecut o Eternitate de când am intrat. Am străbătut timpi din care revin cu greu.

În năpraznicul iureş a firii mele care sunt uneori, învăţ să¬mi mărturisesc dragostea. Cuvintele mele ajung în tine, în adâncul minţii tale. Acolo se aprinde focul, în seninul înăţimilor tu mă poţi transforma prin numire/che-mare, învelindu¬mă în mantie de purpură, ascunzându¬mă, taină în tine. Mă cunoşti, îmi simţi prezenţa. De mă poţi numi devin Femeia ta în veci.

Chemările mele sunt spirale ce pleacă din vârfurile degetelor când conturez limitele universului, pentru a nu te rătăci.

Întoarcere în Ţara de Nicăieri. Nu uitaţi: poveştile trăiesc atât timp cât credem în ele! E nevoie de credinţă, încredere… zâmbet de zâne şi IUBIRE pentru a serba sacralitatea dragostei de care ne¬a fost dor.

În Ţara de Nicăieri, timpul stă pe loc. Roua din cer a cărui taină a coborât în inimă, a devenit dragoste în care să vii. Viul chemării doar tu îl poţi spune. Atunci Iubirea devine Dragoste.

Trăiesc în focul prin care doar Iubirea poate să înalţe flacăra din mine. Îngerii din necuvintele mele rostite se vor transforma în spirala sunetului, reverberaţie din adâncul Tainei Tale.

Doar în sunetul/cuvânt al inimii, pot cuprinde dorul care naşte lumea din mine în armonii, pavăză a singură-tăţii mele.

Privesc în afara mea. Nu văd pe nimeni. Privesc prin ochii Tăi şi lumea devine armonie necântată încă, îmbră-ţişări – cuvânt rostit de palme tandre, de fuiorele albastre ale degetelor care îmi apleacă tâmpla fierbinte în inimă, împlinind Ritualul de contopire.

M¬ai trimis iubire pentru a deveni iubire. Taina femeii devine cercul manifestării Tale, care aprinde Focul Sacru din ruga palmelor. Primeşte iubire şi dor din fiinţa desprinsă din tine pentru a naşte lumea în care TU să fii de necuprins. Mă poţi chema, mă poţi înveli pentru a mai păstra iubirea sub pleoapele străvezii de lacrimile revărsate din mirul Înţelepciunii tale.

Învăţ misterul din puterea CUVÂNTULUI! ÎL chem în fiinţa mea, rug de aprindere a Flăcării Sacre.

Iar tu, domn pământean al dorului întrupărilor mele, fii liniştea din care să mă trezesc în zori de zi. Sau fii crepusculul în care îmi voi lăsa nefiinţa să plece pentru ultima oară.

Treptat, cerul din mine te cuprinde cu sfiala cea dintru începuturi.

TU eşti CUVĂNTUL prin care rostindu¬l, mă vei crea din nou.

                                                                        ☼

                                                      Eternul feminin

Din inima TA m-ai creat Doamne. Lumina Ta dintâi este în Fiinţa mea. Şi m-ai dăruit Omului făcut de Tine pentru a-i fi bucurie şi împlinire. Aşa am cunoscut iubirea. M-ai dăruit fiindu-i mireasa dintâi. Devenind unicul meu mire. Am învăţat să-mi cunosc frumuseţea izvorându-mă din pieptul lui, unde inima a devenit altarul tainei noastre.

Acolo mă regăsesc mereu, unică femeie în deplinătatea iubirii lui şi a Ta. Pentru că ne-ai iubit deopotrivă, dăruindu¬ne unul altuia. Iar noi trăim măreţia darului Tău întorcându-ne recunoscători mintea şi inima numai către Tine. Cel care primeşte trebuie ca odată cu bucuria resimţită să-şi îndrepte întreaga fiinţă spre Dăruitor.

Dragostea mea, Dorul din tine m-a chemat din fiinţa LUI, să-ţi fiu desăvârşire.

Mâinile mele au învăţat să modeleze lumina dăruindu-ţi-o pentru a fi strălucirea gândurilor tale, pentru că recunosc puterea transformatoare care prin tine revine înzecit /înmiit înapoi, ofrandă în care mă las mereu cuprinsă.Tu mă îmbogăţeşti, mă înfrumuseţezi privindu-mă. Puterea de a dărui este o renunţare de sine însuşi din partea dăruitorului faţă de primitor, purtând pecetea crucii.

Iar lumea ne-a fost dată ca un sacrament al prezenţei divine, o teofanie.

Toate cele ce sunt în lume sunt oferite de Dumnezeu oamenilor pentru a fi folosite ca daruri, daruri ce poartă pecetea iubirii LUI pentru noi.

Sunt darul lui Dumnezeu către tine, sunt IUBIRE.

Mesagerul iubirii Lui. El însuşi m-a creat din Lumina Sa, dăruindu-mă ţie, bucurându-se de bucuria amândorura, ca împreună să ne întoarcem în Fiinţa Sa.

Fiecare clipă este eternă când sunt în inima ta pentru că aşa am învăţat să exist iar tu înalţi imnuri de slavă măreţiei care ne¬a dăruit unul altuia, înscriindu-le în mine, precum vechile hrisoave, cu fiecare şoaptă, cu fiecare mângâiere sau tandră îmbrăţişare.

De ce am uitat toate astea Doamne?! De ce atâta timp nu ne¬am mai adus aminte unul de altul şi ne¬am căutat în multe închipuiri care nici ele nu se regăseau în noi?!

Cu puterea Minţii ne-am putut întoarce uneori la Tine, prin înţelegerea care izvora din admiraţia măreţiei creaţiei Tale, perfecte şi veşnice. Cu gingăşia Sufletului la fel dar prin iubirea Fiinţei încă nu! Pentru că trebuia să ne regăsim unul pe altul. Privesc depărtările unde ştiu că exişti. De când nu ne-am regăsit?!

Doar o unică şi imensă credinţă ne poate face să fim pentru totdeauna împreună. O arsură şi un sunet straniu reverberează, şi îmi dau seama că inima este cea care murmură melodia nemaiauzită, care se zbătea în adâncul fiinţei mele, de mult timp uitată.

Lacrimă de dor ai picurat în sufletele noastre, hotar unde ne căutăm, hotar înspre ziua de mâine.

Fire de lumină străbat fiinţele noastre în aflarea Iubirii care se adună în căuşul palmelor mele.

Privesc în ochii tăi şi-ţi aprind inima în gingăşia flăcării sacre.

Se naşte o Lumină Vie cu care îmi vei desena pe trup poveşti tulburătoare. Îţi imprim în suflet nemurirea – răspunsul la chemările tale, dor care nu a avut nici un hotar, străbătând spaţiile şi timpurile. Care a ars în inimă, ca un jăratec, tot scriind cuvinte de o gingăşie rară pe care le rosteşti, le rostesc în pragul Credinţei pentru a deschide Poarta celestă, care ne duc mai aproape de Lumina Luminilor, de care orice suflet este atât de însetat.

Sunt Taina prin care a coborât IUBIREA pe PĂMÂNT!

                                                               ☼☼☼