carte, Izvorul iubirii Textele publicate sunt protejate prin Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe
Translate
vineri, 4 ianuarie 2013
joi, 3 ianuarie 2013
7. Semnul SÂNZIENEI
7. Semnul SÂNZIENEI
Timpul,
Clipa gând, Cuvântul,
Împlinirea tăcerii, Iubirea, Joaca, Sunt doar
ploaia,
Rostiri, Sunt azi din ieri,
Iertarea, Îmbrăţişare,
Sacralitate, A dărui, Împlinire,
Eternul
feminin
Timpul
Închid ochii peste
pleoapa timpului trecător printre tâmplelele mele. Cer suspendat a viselor,
gândurilor, chemărilor.
Calc peste clipele
care vin. Am vrut să plec din ele, luând cu mine verdele din liniile vieţii
frunzelor, batere înfioarată a copacilor, albul din sideful perlei în care s¬au
ascuns razele de lună, gândul argintiu al Crăiesei, roşul din sărutul soarelui
răsfrânt pe buzele tale care topeau în fiinţa mea mireasmă de aprinsă floare în
al cărei potir pătrunzi însetat, ca să mă regăseşti în nopţile nesomnului.
Luând albastrul din
neantul în care gândurile tale caută dorul împlinirii din răsăritul atingerilor
rămase în delirul zidurilor reci răstignite în arcada timpului obosit de el
însuşi, în surâs nemişcat.
Am vrut să plec prin
nopţi cu stele, să mă dezbrac în surâsul nemişcat al albastrului de sub
pleoapele tale…
Redesenează¬mă în el,
în conturul gândului tău, la fiecare răsărit sau apus, sau înserare sau lasă¬mă
să plec în nefiinţă.
☼
Clipa gând
Clipă – un simplu
popas al florii între sămânţă şi uimirea înfloririi hrănită de lumina bobului
de rouă nerostit. Clipă în cuvintele însetate de taina din ele, din fiecare
răsărit sau apus, şerpuind în lungul universului curcubeul negândului; un
simplu cânt deasupra zorilor.
Aşteptarea tăcerilor
care vor rostogoli cuvintele pe margini de lumi, numărând unduirile argintii
ale vieţii în noaptea care desparte un gând.
Clipele curg, gânduri
rostite¬nerostite, ape de Stele; Cununile neursite între cer şi pământ. La
rădăcina lor, aştept roua de seară, sărut al nopţii în inima gândului.
Mi¬e dor să fiu doar
sunet nerostit în taina Vieţii Începutului, Doamne!
☼
Cuvântul
Şoptesc şi apoi
închid în mine Cuvântul. Se preface în murmur şi îl las să se aşeze în inima
mea, adânc care cheamă Adâncul.
De ce o fi rănită? Un
înger se aşează alături şi zâmbeşte.
Ce¬o fi ştiind de
fiinţa lui mă învăluie ca ropotul-cântec al ploii? Ah! Am uitat: Cuvântul.
Şi eu, care voiam
să¬l şoptesc din nou. Pentru că, la începuturi, întotdeuna îţi răspundeam,
chiar când nu¬mi spuneai nicio vorbă. Învăţasem să ascult privirile Tale. Să te
caut şi să te găsesc înlăuntrul adâncurilor mele. Şi acum eşti în atingerea
Cuvântului uitat de când nu l¬am mai şoptit. Rostirea lui rămâne suspendată,
nemişcată, în tăcerea dintre noi.
Iar sufletul meu
începe s㬺i amintescă, respirând în iubire, sunet cu sunet, Taina cea demult
uitată.
Lasă fereastra
deschisă, ca să pot pătrunde în tăcerea inimii tale, unde să ne regăsim. Am
fost acolo dintotdeauna. Chiar dacă acum ne este greu să mai înţelegem unde
începe cerul, Lumina care înconjoară necuprinsul.
Până atunci, boabă de
rouă, voi aştepta Soarele să mă sărute, transformându¬mă în curcubeu, pod de
culori între visele nostre.
Iar Tu vei şopti
înconjurându¬mă cald şi blând,
ca să nu mă doară
sunetele Lui,
Cuvântul.
☼
Împlinirea tăcerii
Uneori, nu mă pot
uita în ochii TĂI care mă învăluie în privirea lor de la Începutul
începuturilor.
Alteori, îi caut şi
vreau să mă afund în adâncul lor clar, să mă pierd în limpezimea ce mă învăluie
în deplina Lumină care vine, s¬aşază lin în inimă şi¬mi cuprinde tot spaţiul
din jur, şi nu mai am altă scăpare decât să devin parte din EL.
E¬atâta Eternitate în
priviri, încât, de vorbesc sau tac, se nasc mereu alte ETERNITĂŢI. Şi învăţ cum
tac Cuvintele… Sufletul meu o vreme le mai poartă umbrele spre înalt, spre depărtări.
Liniştea se aşază, ESTE, blând, în mine. În adăncul Tăcerii, dezleg Tainele
Timpului care par a căuta un trup pentru a se naşte. În taină, plăpând, încep
să mă cunosc. Mă înalţ şi cobor din stele, ştiind că TU exişti! Doamne, dacă
sunt copil al stelelor, priveşte¬mă încă o dată!
☼
Iubirea
Ochii Veşniciei!
Taină închisă sub pleoape.
Cine rămâne în acest
DINCOLO?
Ochii mei nu TE caută
şi nu TE privesc şi totuşi TE VĂD.
Şi tac!
Pentru că EXIŞTI,
şi eu sunt UNA cu
TINE.
Fac parte din
Eternitatea TA.
În Lumina TA
nu voi mai fi
niciodată o aripă frântă.
Trupul meu nu ştie că
a fost cuprins
în IUBIREA TA.
Sunetele îl dor.
M¬am răzvrătit
împotriva lui,
acum îi iubesc fiecare freamăt.
Nu vreau să plâng.
Prin ochii mei s¬ar
prelinge stropi de cer.
Plânsul ar deşerta
nevăzutul.
Devin strop de rouă
în cupa florilor,
ca să pot săruta
Soarele!
Să mă las sorbită de
primele lui raze.
Atunci, voi ŞTI unde
este Răsăritul.
Sinele meu respiră
numai îmbrăţişând în totală Iubire,
un celălalt Sine.
Cunoscut numai prin
dăruirea
ce se Cunoaşte în
contopire.
☼
Joaca
Oare cum se joacă
îngerii?
Aruncă cu bulgări de
Iubire unii spre alţii? Sărută florile pentru a le împrăştia parfumul şi
culoarea? Clipesc râzând în curcubeele apelor?
Se aruncă însetaţi de
dor în razele soarelui? Şoptesc blând poveşti printre frunzele copacilor?
Acoperă cu clar de lună iubirea temătoare a pământenilor?
Cum este iubirea
îngerilor când ei se contopesc în unicul cânt de slavă al iubirii Lui?! Se
iubesc iubind Iubirea Veşnică împlinindu¬se prin ea, negrăită rostire încă pe
pământ.
Cum este oare
cântecul îngerilor? Un freamăt de vânt? O tresărire a zorilor? Mirare? O
mângâiare şi o desfătare a Slavei? Sau Tăcerea tăcerilor noastre? Cântecul lor
are limpezimi ce taie adânc împletirea dintre trup şi suflet.
Copil, sufletul meu
ascultă în răstimpuri cântecul Îngerilor!
☼
Sunt doar ploaia
Vreau să mă transform
în ploaie, să râd, să plâng, şiroind năvalnic în toate timpurile şi visele prin
care am trecut, ascunşi în umbrele unor chemări.
Sunt mirajul ce
arde¬n ruguri ofrandele din palmele¬mi – flăcări sacre, mereu reînnoite când
ţi¬ating inima.
Vreau să fiu focul
pătrunzând în ascunsele temniţi ale minţii tale, să mă transform în unicul tău
gând…
Balaurul din adâncul
zărilor s¬a apropiat ca o vijelie mare, rănind seninul cerului cu tunete şi cu
fulgere pe care am învăţat să le transform, iubindu¬te, în curcubee.
Vreau să fiu vântul
care mângăie zilele tale de călător, când pescăruşul cu aripi verzi transformă
în realitate chemarea ta.
Închide ochii! Sunt
altarul lăuntric unde să¬ţi aşezi gândurile în fiecare seară.
Vreau să fiu
neuitarea ta, în viul visului care coboară cerul, seninul din ochii tăi când mă
priveşti. Vreau să fiu… doar ploaia?
Închide ochii. Ne
întâlnim în inima lumii. E doar un gând al Dorului.
☼
Rostiri
Cuvinte – zidiri
îngheţate
topite de pecetea
jarului
pătrunsă în inimă
prin lacrima primului Botez.
Cuvinte care ne¬au
zămislit din Fiinţa Lui
înviază din mormântul
patimilor,
pecete de mir adunată¬n cerul minţii.
Cuvântul e taină şi
icoană,
inima şi ruga ei.
Sunet nerostit în
materie,
Duh, coboară prin
lacrima tăcerii
în spovedania din neantul firii,
devenind întrupare
nemistuită în tulpina
Rugului veşnic
Aprins.
Sunete devin Cuvânt
Tăcut,
în revărsare
necurmată statornicindu¬mă în rugă,
necovârşită
îmbrăţişare.
Înalţ rug de tămâie,
prin care
cuvintele¬mi pătrunse de
fulgerul gândului de
gheaţă,
devin întrupare…
adânca tăcere a
ultimului
strigăt/suspin.
☼
Sunt azi din ieri
Alunec, lacrimă –
mărgăritar, cu înmiresmare de tămâie,
văpaie făr’ de grai,
lovită de marginile lumii stârnind pustiul, sobornicind în cupolele albastre…
în ceas tainic al zorilor de rugă.
Sunt un vânt, o
vijelie năprasnică, un vuiet de ape mari,
ţipăt din adâncurile
tale, căutându¬mă.
O suavă
aromă/aromitoare.
Mireasa, când din
potir mirele varsă mir în noaptea cea dintâi.
Prezenţa misterioasă,
auzită în stâncile despicate unde s¬a furişat viul, crezând că e singur pe pământ.
Când vin furtunile
năprasnice şi nu sunt acolo, se înalţă focul răsucindu¬se într¬o adiere blândă,
suspin din mângâierea cea dintâi.
Sunt în bătaia lină,
tainică. Formă abia simţită, abia susur, abia murmur, până când, în ziua
florilor, pătrund înlăuntrul/adâncul tău.
Ating lumea,
sună vântul peste
ierburi, împrăştiind miresmele, în amurg se stârneşte o legănare;
înfiorările se
revarsă peste pământ,
se umple de vis, de
frumuseţe şi de dor înfătişarea lumii.
Vin, ating şi plec;
plec în Împărăţia mea.
☼
Iertarea
Se nasc o cruce şi o
melodie
din împotrivirea
dureroasă a strunelor, arcuşului.
Uimirea cerurilor îmi
străbate fiinţa,
în cuptorul gândirii
arzând de doruri ce caută izbânda,
neaducându-şi aminte
obârşia luminii
ce înnoieşte
vieţuirea pentru patima iubirii.
În ceasul în care am
fost pustie,
ai pus clipă de
veşnicie,
îndepărtând fiarele
cele gânditoare,
întru împlinirea
făgăduinţei.
De aş arde în foc,
focul meu este mai mare,
devin flacără care nu
arde,
ci împlineşte
dorurile şoptite,
când aripile¬mi devin
de ceară.
Rămâi în inima mea
uimire în Adevăr¬Adevărat,
de deasupra luptei
din cer şi din iad,
– Împotriva cerurilor
şi iadurilor –,
doimică alcătuire a
nevăzutelor.
Zăpada – apă de Botez
– devine hrană a minţii
în rostirea
rugăciunii adunată în inimă.
Respir frigul de
afară;
frigul din mine este
mai mare,
arzând în suspinul
doririi Tale.
Miluieşte¬mă, Tu, Doamne
în necuvântul Tău,
rostit în fiinţa mea
la ceas de Liturghie a zorilor,
când s¬a dărâmat cu
nădejdea, absurdul.
Doimea din Cruce
primeşte Iertarea Cuvântului
prin Duhul Sfânt de Viaţă dătător,
neîmpărţindu¬ne în
două, dar nici reducându¬ne la unitate.
Devenind Arheul în
care toate se împlinesc.
☼
Îmbrăţişare
Te înfăşor în
sunetele privirilor. Îmbrăţişare în care se rostogoleşte ecoul cuvintelor încă
nevorbite. Deschid aripile crescute¬nlăuntru, pentru a te primi, întruparea
celui care iubeşte.
Înalţă¬mi cânt de
iubire, numai aşa vei pătrunde frumuseţea mea.
Înălţa¬voi cânt de
slăvire, numai aşa chematul din fire, ca aurul din linişti de pietre, va tâşni
în uimirea înfăptuită, născându¬ne din toate.
Cântul slăvitor este
iubire, iar în inimi a modelat chipul Unic pe care străluceşte aprinzându¬l,
Lumina, candelă dinlăuntrul de taină a minţii.
Naşte¬mi inima din
toate cânturile, înălţându¬ne până ce, încet, încet, ne pătrunde puţina
veşnicie.
Picuri de ploaie,
lacrimi pe care doar cerul le mai poate plânge, dintr¬un dor topit pe chipul
blând al Nemuririi, botezul mult aşteptat. Nu e totuna să fii din lut sau din
pulbere de stele. Doar sufletul ştie ajungerea pe ţărmul liniştii, acolo unde
ne întâlnim cu dorul lăsat tare de demult.
Pe drumul acesta îmi
primenesc trupul cu apa izvorului neprihănit, alunec printre vise în miez de
noapte, alerg desculţă prin roua gândurilor din care mă voi trezi, în zori de
iubire, învelită în aripa sfinţeniei.
Din veşnicia
timpurilor, Tu, numai tu îmi eşti domn şi preot, căci rămânere nu e nicăieri.
☼
Sacralitate
Iubirea în gingăşia
unei femei este suferinţă şi durere, chipuri de înfăptuire a frumosului vieţii.
Trăind un gând/o
idee, transformând¬o în realitate, face din sine însăşi icoana vie a darului
prin care toate devin posibile, toate miriadele care nu şi¬au aflat împlinire.
Femeia este rană de
dragoste, ţipăt de săgeată azvârlit în cer, nebunia înţelepciunii care se
dăruieşte pe sine în coborârea spre abisul cel mai de jos, ajungând în taina
inimii.
În Împărăţia
cerurilor, în taina începuturilor, peste faţa adâncului, abisul apelor sacre
pluteşte în nemişcare, coborând în alt abis, descoperind numai prin minune
lăuntrică, simplitatea firească a inimii femeii.
Darul luminii de a
săruta toată înfăptuirea.
Femeia poate fi
ispitirea, blestemul, dar şi judecata. Realitate înfricoşătoare, de neîndurat
şi de nedorit, dar toate sunt cuprinse în ea. Metafizica şi sacralitatea. O
încercare prin ea însăşi. Putere şi slăbiciune, slăbiciunea puterii. Femeia
este împlinirea care face seva să circule în toată unitatea vieţii, prin
transcrierea lăuntrică a peceţii iniţiale. Cerul în plinul puterii de senin,
covârşitor, uriaş, uluitor, se naşte din privirea femeii. Deschidere de cer,
lăuntrică minune de auzire luminoasă în care toate se cuprind.
☼
A dărui
Revărsarea sunetelor
în tăcerea dintre clipe, m¬a surprins şi de această dată. Doar în acele stranii
adâncuri simt că exist cu adevărat. Orice sentiment se amplifică atunci cu o
putere inimaginabilă, greu de prevăzut. Cu cât am devenit mai conştientă de
acele tăceri cu atât ele s¬au amplificat reverberând, dăruindu¬se. Altfel
devine insu-portabilă povară, un ţipăt care străpunge carnea şi nervii până la
leşin. Am trăit naşterea dorinţei de a DĂRUI: să mă împart, să mă revărs
în/înspre cineva, să mă dăruiesc dăruind. Acea stare divină/celestă cu care a
început Creaţia, misterul cel mai profund din mine. Fiinţa mea este cutremurată
trăind misterul cel mai nepătruns dar prezent, al LUI.
Să iert iubind, să
iubesc iertând. Să cuprind lumea în mine şi aşa să se nască din nou, să arăt
frumuseţea lumii invizibile incantând vraja care ne¬a însoţit mereu în lumea
vizibilă, să aprind candela credinţei în măreţia fiinţei, lumină a bucuriilor
trecătoare dar care adunate pot forma calea cea de taină ce duce în împărăţia
fericirii fără început şi fără de sfârşit.
Sunt în rostirea
inimii care te ceartă pentru a putea cuprinde, a te învăţa marile mistere ale
vieţii, atunci când nu eşti atent.
Chiar dacă nu¬mi vei
simţi niciodată palmele arzând de dor cuprinzându¬ţi obrajii, chiar dacă capul
meu nu se va odihni niciodată pe inima ta, eu exist pentru că m¬ai creat
înlăuntrul tău. Îmi va fi mereu dor de TINE, doar aşa voi şti mereu că exişti
şi devin revărsare de mir, aromă de smirnă transformându¬mă în aurul din
sufletului TĂU. Voi sluji de¬a pururi la Altarul Iubirii Tale în Împărăţia
Lumii, esenţa Adevărului fiind cuprinsă în EA.
☼
Împlinire
Tăcerea sufletului
arde piatra lespezilor grele care mă despart de Tine. Flacără infinită din
veacul infinit, cupola sufletului meu unde îmi ridic fiinţa de dor.
Îmi ridic fruntea de
pe piatra rece a peşterii. A trecut o Eternitate de când am intrat. Am
străbătut timpi din care revin cu greu.
În năpraznicul iureş
a firii mele care sunt uneori, învăţ să¬mi mărturisesc dragostea. Cuvintele
mele ajung în tine, în adâncul minţii tale. Acolo se aprinde focul, în seninul
înăţimilor tu mă poţi transforma prin numire/che-mare, învelindu¬mă în mantie
de purpură, ascunzându¬mă, taină în tine. Mă cunoşti, îmi simţi prezenţa. De mă
poţi numi devin Femeia ta în veci.
Chemările mele sunt
spirale ce pleacă din vârfurile degetelor când conturez limitele universului,
pentru a nu te rătăci.
Întoarcere în Ţara de
Nicăieri. Nu uitaţi: poveştile trăiesc atât timp cât credem în ele! E nevoie de
credinţă, încredere… zâmbet de zâne şi IUBIRE pentru a serba sacralitatea
dragostei de care ne¬a fost dor.
În Ţara de Nicăieri,
timpul stă pe loc. Roua din cer a cărui taină a coborât în inimă, a devenit
dragoste în care să vii. Viul chemării doar tu îl poţi spune. Atunci Iubirea
devine Dragoste.
Trăiesc în focul prin
care doar Iubirea poate să înalţe flacăra din mine. Îngerii din necuvintele
mele rostite se vor transforma în spirala sunetului, reverberaţie din adâncul
Tainei Tale.
Doar în
sunetul/cuvânt al inimii, pot cuprinde dorul care naşte lumea din mine în
armonii, pavăză a singură-tăţii mele.
Privesc în afara mea.
Nu văd pe nimeni. Privesc prin ochii Tăi şi lumea devine armonie necântată
încă, îmbră-ţişări – cuvânt rostit de palme tandre, de fuiorele albastre ale
degetelor care îmi apleacă tâmpla fierbinte în inimă, împlinind Ritualul de
contopire.
M¬ai trimis iubire
pentru a deveni iubire. Taina femeii devine cercul manifestării Tale, care
aprinde Focul Sacru din ruga palmelor. Primeşte iubire şi dor din fiinţa
desprinsă din tine pentru a naşte lumea în care TU să fii de necuprins. Mă poţi
chema, mă poţi înveli pentru a mai păstra iubirea sub pleoapele străvezii de
lacrimile revărsate din mirul Înţelepciunii tale.
Învăţ misterul din
puterea CUVÂNTULUI! ÎL chem în fiinţa mea, rug de aprindere a Flăcării Sacre.
Iar tu, domn
pământean al dorului întrupărilor mele, fii liniştea din care să mă trezesc în
zori de zi. Sau fii crepusculul în care îmi voi lăsa nefiinţa să plece pentru
ultima oară.
Treptat, cerul din
mine te cuprinde cu sfiala cea dintru începuturi.
TU eşti CUVĂNTUL prin
care rostindu¬l, mă vei crea din nou.
☼
Eternul
feminin
Din inima TA m-ai
creat Doamne. Lumina Ta dintâi este în Fiinţa mea. Şi m-ai dăruit Omului făcut
de Tine pentru a-i fi bucurie şi împlinire. Aşa am cunoscut iubirea. M-ai
dăruit fiindu-i mireasa dintâi. Devenind unicul meu mire. Am învăţat să-mi
cunosc frumuseţea izvorându-mă din pieptul lui, unde inima a devenit altarul
tainei noastre.
Acolo mă regăsesc
mereu, unică femeie în deplinătatea iubirii lui şi a Ta. Pentru că ne-ai iubit
deopotrivă, dăruindu¬ne unul altuia. Iar noi trăim măreţia darului Tău
întorcându-ne recunoscători mintea şi inima numai către Tine. Cel care primeşte
trebuie ca odată cu bucuria resimţită să-şi îndrepte întreaga fiinţă spre
Dăruitor.
Dragostea mea, Dorul
din tine m-a chemat din fiinţa LUI, să-ţi fiu desăvârşire.
Mâinile mele au învăţat
să modeleze lumina dăruindu-ţi-o pentru a fi strălucirea gândurilor tale,
pentru că recunosc puterea transformatoare care prin tine revine înzecit
/înmiit înapoi, ofrandă în care mă las mereu cuprinsă.Tu mă îmbogăţeşti, mă
înfrumuseţezi privindu-mă. Puterea de a dărui este o renunţare de sine însuşi
din partea dăruitorului faţă de primitor, purtând pecetea crucii.
Iar lumea ne-a fost
dată ca un sacrament al prezenţei divine, o teofanie.
Toate cele ce sunt în
lume sunt oferite de Dumnezeu oamenilor pentru a fi folosite ca daruri, daruri
ce poartă pecetea iubirii LUI pentru noi.
Sunt darul lui
Dumnezeu către tine, sunt IUBIRE.
Mesagerul iubirii
Lui. El însuşi m-a creat din Lumina Sa, dăruindu-mă ţie, bucurându-se de
bucuria amândorura, ca împreună să ne întoarcem în Fiinţa Sa.
Fiecare clipă este
eternă când sunt în inima ta pentru că aşa am învăţat să exist iar tu înalţi
imnuri de slavă măreţiei care ne¬a dăruit unul altuia, înscriindu-le în mine,
precum vechile hrisoave, cu fiecare şoaptă, cu fiecare mângâiere sau tandră
îmbrăţişare.
De ce am uitat toate
astea Doamne?! De ce atâta timp nu ne¬am mai adus aminte unul de altul şi ne¬am
căutat în multe închipuiri care nici ele nu se regăseau în noi?!
Cu puterea Minţii ne-am
putut întoarce uneori la Tine, prin înţelegerea care izvora din admiraţia
măreţiei creaţiei Tale, perfecte şi veşnice. Cu gingăşia Sufletului la fel dar
prin iubirea Fiinţei încă nu! Pentru că trebuia să ne regăsim unul pe altul.
Privesc depărtările unde ştiu că exişti. De când nu ne-am regăsit?!
Doar o unică şi
imensă credinţă ne poate face să fim pentru totdeauna împreună. O arsură şi un
sunet straniu reverberează, şi îmi dau seama că inima este cea care murmură melodia
nemaiauzită, care se zbătea în adâncul fiinţei mele, de mult timp uitată.
Lacrimă de dor ai
picurat în sufletele noastre, hotar unde ne căutăm, hotar înspre ziua de mâine.
Fire de lumină
străbat fiinţele noastre în aflarea Iubirii care se adună în căuşul palmelor
mele.
Privesc în ochii tăi
şi-ţi aprind inima în gingăşia flăcării sacre.
Se naşte o Lumină Vie
cu care îmi vei desena pe trup poveşti tulburătoare. Îţi imprim în suflet
nemurirea – răspunsul la chemările tale, dor care nu a avut nici un hotar,
străbătând spaţiile şi timpurile. Care a ars în inimă, ca un jăratec, tot
scriind cuvinte de o gingăşie rară pe care le rosteşti, le rostesc în pragul
Credinţei pentru a deschide Poarta celestă, care ne duc mai aproape de Lumina
Luminilor, de care orice suflet este atât de însetat.
Sunt Taina prin care
a coborât IUBIREA pe PĂMÂNT!
☼☼☼
6. Şarpele de aramă
Luna
albastră, revelionul şi sufletul,
Descântul Îngerului Pământului,
Cântul mării – unic cânt al abisului,
Icoana surâsului, Focul florii,
Suflet de primăvară într-un
copil cuminte, Crucea florii de liliac
Luna
albastră, revelionul şi sufletul
A trecut şi faza de
Lună albastră, a trecut şi Revelionul – nici pe el nu am avut cum să îl
privesc, pentru că erau prea multe artificii la mine în suflet – aşa se spune.
Aşa că astăzi mi s-au
aprins neuronii când am auzit: „Este frumos la tine în suflet!”
S-a iscat o
curiozitate de zile mari. O fi frumos, dar cum vede el Sufletul? Că eu doar zic
aşa, dar, de fapt, nu l-am văzut niciodată. Presupun, logic, odată ce a zis că
îl vede, nu are halucinaţii, ba chiar îi şi atribuie o calitate (compliment
doar?!).
Îl întreb:,,Cum este?
Unde îl vezi?”.
Se uită la mine de
parcă nu înţelege.
„Sufletul. De el
vorbeai. Unde vezi tu sufletul meu frumos?”
Şi mă uit intens la
el, aşteptând un răspuns, care a devenit foarte urgent, pentru că ştiu că am
multe lipsuri, măcar să găsesc ceva ce eu nu mai cred/ştiu că am, dar uite,
cineva spune că da.
Aştept şi, după
foiala celuilalt, îmi dau seama că ceva este în neregulă. I s-a schimbat şi
privirea, iar zâmbetul lui a devenit îndoielnic.
Gândesc fugitiv:
„Deci nu o să aflu prea uşor sau prea repede unde mi-e sufletul. O fi el
frumos, o fi colorat sau sună frumos?”
„Ce culoare are sau
ce sunet?”, întreb repede.
El priveşte undeva,
dincolo de mine. „Mi s-a mutat sufletul pe afară”, gândesc puţin dezamăgită.
„Ori se dezintegrează, ori se colorează cu alte culori. L-oi mai recunoaşte?”
Îmi dau brusc seama
că nu voi afla nimic mai mult despre sufletul meu, unde este, cum este, frumos
(cică), de la cel din faţa mea. Eu nu pot să îi văd sufletul. O fi ocupat cu
alte suflete. Sigur, asta e!
Îmi iau rămasbun şi
dau să plec. Stă în faţa cănilor de cafea, parcă niţel îngândurat.
„Doar nu îi pare rău
după sufletul meu, pe care cred totuşi că nu l-a văzut.”
Hmmm… Pare însă
preocupat. Şi-o fi adus aminte de alt suflet şi caută răspunsurile acolo?
„Fericire îţi
doresc”, zic şi plec. Omul se uită de parcă mă vede prima oară.
„M-ai stai”, şopteşte.
„Nu pot, am o întâlnire importantă”, zic eu ca să mă scuz… elegant.
De fapt, chiar am.
Reiau pe strada aproape pustie conversaţia cu mine însămi.
Cu „frumosul”, asta
este! O fi frumos şi gata. Fiecare are o idee proprie despre frumos şi, cum nu
am aflat cum vede el frumosul, trebuie să văd eu, după ce îmi găsesc sufletul.
„ÎN suflet”. Ciudat!
Deci nu EL este frumos, ci undeva, ÎNlăuntrul lui. O mai fi ceva acolo?
Într-un măr, da. Miezul, sâmburii, vitaminele. Are şi gust înlăuntrul lui, şi
parfum, dar astea sunt mai „sensibile” la vedere. Uau, câte sunt într-un măr!
Oare şi ÎN sufletul meu or fi atâtea?
Las întrebarea
suspendată… undeva. Sigur se va întoarce cu un răspuns. Am mai păţit asta, aşa
că am încredere şi acum.
Ajung acasă şi mă
întind pe pat. Devenim una. Parcă nu am mai stat aşa de vremi bune. Stau
întinsă cu ochii în tavan. Nu mai număr şipcile de lemn, sau cum sor fi
numind, ci doar le privesc, mi se opreşte privirea în ele. Hmmm… Nu am o
privire prea insistentă? Mă amuz singură.
E suficient să îmi
arunc ochii, (adică nu, nu arunc nimic), arunc (iar?) o privire pe geam şi mă
opresc drept în copacul din grădina vecină. (O să plantez un copac şi la mine,
în dreptul geamului, ca să mă opresc în el, să nu mai zbârnâi prin cel al
vecinilor, că or să spună că le-au căzut frunzele (copacilor, deh) din cauza
mea).
Aş bea o gură de
cafea. Cana e la 20-30 centimetri. Realizez că între gând şi mişcarea mâinii nu
mai este legătura de până acum, instantanee, de nici n-o luam în seamă.
Aştept să se mişte
mâna. Nu. Gândul nu a ajuns de data asta, aşa că mâna mea e inertă. Am zis eu
că am devenit una cu patul, dar nici chiar aşa. Între gând şi mişcare nu mai
este nici o corelare ştiută/învăţată de atâta timp, încât nu-i mai dădeam nici-o
importanţă. Legătura s-a rupt pe undeva. Toate devin anapoda, brusc.
Parcă e o mare imensă
în mine. Habar nu am de ce/cum/cât de imensă, dar, dacă simt aşa, asta e!
Gândesc că e roşie. Nu, nu e roşie. A luat locul sângelui care s-a scurs
neştiut, fără să anunţe, undeva. Halal! Şi eu i-am purtat atâta timp, având
grijă chiar şi când o picătură curgea, să nu las să se piardă prea mult, iar el
acum, dispare aşa, fără să spună nimic.
Caut o dâră, o urmă
până la gândul meu, poate o-i reuşi să iau cana de cafea. Nimic. Renunţ
deocamdată la cafea. Bine că există cana, totuşi, acolo.
Mă întorc la marea
dinlăuntru. E străvezie, aşa, ca lacrimile. Deci vor curge lacrimi prin venele
mele de acum înainte? Uluitoare devenire. Pentru că eu nu prea plâng (pot să
număr pe degetele de la o mână de câte ori am plâns în viaţă). Doar, uneori,
când mă bucuram, mi se umezeau aşa, dintr-o dată, ochii.
Deci, reiau, vor
curge lacrimi de bucurie care vor ajunge la inimă şi… Şi inima va deveni şi ea
o lacrimă imensă, va străluci cât toate lacrimile de bucurie la un loc.
Simt că mi se opreşte
inima. Probabil a auzit şi ea „gândul”. Începe să bată tare, rar. Zguduie
niţeluş, dar e plăcut. Sunt convinsă că o să-i placă să devină asemenea unui
cristal strălucitor, transparent şi clar, doar o imensă Lacrimă. Poate i-o fi
mai uşor cu marea asta de lacrimi, decât cu sângele roşu…
Ce să mai fac? Încă
nu mă pot mişca. Reiau cu ochii minţii (ciudată şi expresia asta) ziua de azi.
Adică evenimentele ei. Nu ştiu, orice aş spune/gândi, parcă o fac pe două
planuri. Cuvintele sunt una, pe când gândul e mult mai clar, direct. Las asta
pe mai târziu.
A! CEVA demn de
„gândit”. Am trecut în fugăfugă peste mesajele din calculator. Nu am avut
starea să le citesc. Multe, foarte multe.
„CINE o fi în spatele
lor totuşi? O fi frumos la ele în suflet?”
În calculatorul meu
este o lume dincolo de lume, o lume în care nu pot spune că am un loc. Am
încercat o dată, dar a venit cineva şi mi-a spus că nu e bine. Am crezut, dar
aveam să mă conving că nu mi-a spus adevărul, motivele fiind ale sufletului
lui, nu ale mele.
Liniile astea pe care
le văd şi care fac legătura între mai multe puncte din calculator tare
încâlcite mai sunt. (Uau! Reuşesc să ridic mâna câţiva centimetri în direcţia
dorită, cana cu cafea. Hmmm… O-i fi reuşit să mă apropii de gândul pe care l-am
avut iniţial? Aşa se pare).
Sunt prea multe fire
în calculatorul meu. Pe unii îi înconjoară chiar foarte multe (oare îi sufocă?
Prin alţii, cei drept, foarte puţini, firele parcă doar trec). Când îi ating,
ei „emit” o lumină scurtă, de culori diferite, apoi se sting. Fire calme pleacă
de la câteva puncte şi încarcă altele care încep să strălucească. E frumos.
Uite: un punct care
parcă e asaltat. E „zăpăcit” niţeluş deja. Zbârnâie dezordonat. Cred că nu va
rămâne mare lucru din el, după atâtea „impacturi”… cu/ în alte suflete.
Altul! Pleacă spre
mai multe puncte, iar ele, când sunt legate cu el „zbârnâie” straniu. Parcă se…
Da! ce mai?!, se prăjesc de-a binelea de la intensitatea cu care au preluat
„mesajul”.
Cerule! Ce doctorie
le-o fi necesară?
Între alte două
puncte este un fir minunat, superb. Stau, privesc şi mi se umezesc ochii. A!
Deci inima lucrează cu noua substanţă.
Fiecare punct trimite
din ce în ce mai multă vibraţie spre celălalt. Ce frumos e! Parcă se formează
un univers unic, care îi cuprinde pe cei doi. Hmmm… O să devină şi altfel?
Sper că da, e prea
frumos şi straniu de curat! A, nu! Şi spre unul, şi spre celălalt se îndreaptă
fire care parcă ar vrea să îi sugrume. Doamne, ce se întâmplă în calculatorul
meu? Război galactic?! Îmi vine să ţip la cei doi. „Fugiţi, dispăreţi amândoi
de aici sau nu vă lăsaţi înconjuraţi de alţii!” Firele încep să îi înconjoare,
devin tentacule care sug lacome prada…
Închid calculatorul.
Nu am putere să mai privesc, nu am putere să fac nimic. Nimic. A! Am reuşit să
mai prind fugar, cu coada ochiului, câteva fire care vin şi spre mine, ba unul
chiar mă loveşte mai tare, e chiar un mesaj. „Nu, nu!, n-o să-l citesc, ca să
nu mă „racordez” la cine ştie câte alte fire ascunse în/după el. Îmi ajunge cât
am văzut!”
Câtă/ce diferenţă
este între firele din calculator şi cele din afară? Una ar fi că firele din
calculator spun mai multe decât cele din afară, cele pe care le oprim să mai
plece, prin „cuvinte”. Credem că nu ajung. Of! Asta e o altă discuţie. Da.
Aici, în calculator, trimitem fire pe care nu le mai descâlcim… în afară. Mai
bine fără!
NINGE! Copacul vecin
are crengile albe, pufoase. Nu mai aterizez în el, ca să nu-i scutur gândurile
(iar gânduri? Ei, fie şi aşa, dacă asta vreau eu acum), care s-au aşezat
cuminţi pe crengile lui. Poate au să-şi spună multe, de asta au străbătut
văzduhurile cine ştie de unde venind.
Oare ceva din
exterior (copacul, fulgii, perdeaua de la geam, gândul tău) poate lăsa urme în
interiorul nostru? Găsim o cale de a cunoaşte exteriorul şi altfel decât
privindu-l?” O fluctuaţie a unui parametru fizic lasă o urmă în trăirea
subiectivă”, spun cu glas tare.
Oare firele din
calculatorul meu (am eu ceva azi cu el, sau el cu mine!), lasă urme în trăirea
subiectivă a subiectului/subiectelor (punctelor) implicate? Uf, da, doar se
„vede” cu ochiul liber. Trăire subiectivă indusă, care se transformă într-o
autotrăire, de se pot forma multe galaxii până… te trezeşti.
Subiectiva din mine
creează deocamdată tăcere, adică nu, sunt mai multe tăceri. Cred că ar fi bine
să devină una singură, o unică tăcere. Sunt sursa, dar şi substratul ei, ca
nemanifestare încă. Deci pot influenţa o tăcere nerostită, neformată încă…
Câte n-am putea face
noi, oamenii, dacă am fi pe deplini conştienţi de o altă ştiinţă? Cea a
intuiţiei. Intuiţia e cea mai obiectivă dintre toate şi tot ea e cea mai… Gata,
vreau să mă opresc aici. Ce? Eu îmi ascult intuiţia? Sigur că da, dar după ce o
iau peste ochi, de cele mai multe ori. Sper să ies din această obişnuinţă cât
mai curând.
Sună un telefon. Îmi
desprind/dezlipesc privirea, gândurile, din înalturile pe care le-am golit de
nori, dar voi mai reveni, sunt sigură.
Aşa că atenţie când
mai priviţi norii! Dacă vă vine un gând mai ciudat, ca să zic aşa, tocmai
mi-aţi citit unul (o să recit poezii mai des, ca să îmi ţin gândurile ocupate,
că vedeţi ce iese… )
Privesc telefonul…
Oare o fi sunat?
O fi iar „frumos la
mine în suflet?” Ciudat Sufletul ăsta, dar, dar dacă tot se zice că îl avem,
asta e!
Frumuseţe în
sufletele voastre, ale tuturor!
☼
Descântul
îngerului pământului
Ceramica de Horezu
m-a încântat şi acum. Îmi place să simt recele adânc al lutului care începe să
vibreze a poveste. Îngerul pământului, cum i se spune în popor. Îmi place
să-mi beau cafeaua în cană de lut. Dar acum iau două. „Pentru a pune apă vie în ele” e gândul care se naşte din mine clar şi limpede. Zâmbesc şi ştiu că aşa voi face în curând.
să-mi beau cafeaua în cană de lut. Dar acum iau două. „Pentru a pune apă vie în ele” e gândul care se naşte din mine clar şi limpede. Zâmbesc şi ştiu că aşa voi face în curând.
Bătrânul olar îmi
spune că el a făcut cănile şi mă priveşte zâmbind îngăduitor. Privesc şi eu
împrejururile care adăpostesc atâtea legende mai vechi sau mai noi. Privirea îmi
este mereu atrasă de un punct îndepărtat şi tot revine spre el. Un fior parcă
se strecoară în mine.
„Acolo unde vă tot
uitaţi a fost un conac boieresc şi, într-o vară, au venit mai multe domniţe să
se bucure de aerul de aici. Una era frumoasă foc. Boierul tânăr pusese ochii pe
ea. Dar se spune că, umblând prin sat, a ajuns la casa unui olar. A cumpărat
oale, străchini, dar nu se mai dădea dusă. Ucenicul olarului, un tânăr chipeş,
nu-şi mai dezlipea nici el ochii de la domniţă. I-a promis că îi va face în
câteva zile ceva frumos, unic. „Numai pentru noi doi”, cică ar fi şoptit fata.
”Numai pentru noi. Atunci, aşa o să fie. O să fac două căni din care o să ne
astâmpărăm setea.” Şi, cum necum, s-au întâlnit într-un amurg prin pădurile de
foiose. Aşa au dus-o toată vară, în beţia fânului proaspăt cosit şi însoţiţi de
cântecul pădurii şi al păsărilor cerului. Boierul cel tânăr s-a supărat foc. La
o vânătoare, l-a împuşcat pe olarul cel frumos. L-au părăsit în pădure. Domniţa
a alergat la el şi a văzut că mai suflă. Cu cele două căni a cărat apă, de i-a
dat să bea şi i-a spălat rănile. L-a vegheat zi şi noapte pe iubitul ei olar,
cântând încetişor. Veneau jivinele pe rând şi stăteau cu ea. Păsările cântau
dulce, iar pădurea toată părea îndurerată de suferinţa celor doi. Până când,
într-o zi, a apărut Zâna Pădurii şi a învăţat-o descântece, câte unul pentru
fiecare cană. Unul pentru apă moartă, iar celălalt pentru apă vie. Cu care
să-şi ajute iubitul. Şi a tot descântat fata, până când, într-o zi, tânărul
olar şi-a venit în simţiri. Au plecat împreună, şi cică au trăit fericiţi multe
sute de ani. Fiindcă domniţa învăţase descântecul Apei Vii, pe care îl şoptea
mereu. Nimeni nu ştie acel descântec. Dar se spune că argila/îngerul pământului
îl ştie, iar dacă sunt două căni pentru îndrăgostiţi, atunci fata ştie în inima
ei să descifreze descântecul şi să fie fericiţi.
Mă uit uluită la
bătrânul olar. Deci descântecul EXISTĂ! Nu a fost un gând răzleţ. Îl sărut cu
bucurie şi recunoştinţă pe amândoi obrajii arşi de soare, de vânt, brăzdaţi de
ani. Are ochii ca ai pădurii, frumoşi şi buni.
„Aveţi grijă cu
descântatul! Dacă nu e cel care vă e sortit, să daţi cănile de pomană la
sâmbăta morţilor! Altfel, vă aduc nenoroc.”
Încă privesc cele
două căni de lut. Sunt albe, cu frunze, flori şi spirale… Le rotesc încet, ca
să pot cuprinde tot desenul de pe ele. Şi ele parcă se tot rotesc într-o
spirală de cânt. Poate voi dărui o cană… Să-i şoptesc iubirii: „Bea-mă până la
cel din urmă strop, ca să fiu în tine!”
Stau întinsă pe pat,
cu fereastra larg deschisă. Peste drum, e o cădere de apă. În noapte, sunetele
ei sunt când puternice, când line.
În vuietul apei
curgătoare, revine un vis. Apa are ritmul unei magii în care rămân suspendată
între liniştea dintre sunete. Uşor, ele desenează în mine un alt peisaj, un
spaţiu de libertate, în care m-am abandonat de atâtea ori, sorbindul,
extrăgându-l dintr-un timp abstract.
Acum, vreau să îl
aduc în sfârşit în prezent, acesta să devină adevăratul lui timp.
Întind palmele spre
timpul din faţa mea, dar e un timp despre care ştiu că e trecutul încă netrăit.
Simt în ele o arsură ca aceea a unui sărut cu o putere divină, sărut primit de
la o fiinţă mult iubită. Timpul nostru lăuntric, în care intrăm de atâtea ori,
este, în realitate, Timpul etern în care uităm să revenim, locuind numai cu
privirile pe dinafara noastră, în acele urzeli care ne încâlcesc deseori
destinele…
Dar Aproapele devine
în câteva secunde o depărtare din care cu greu reuşesc să mă dezmeticesc. Nu
s-a întâmplat nimic, doar cerul inimii a fost acoperit de o imensă mantie.
Privisem o secundă doi ochi care s-au întors spre altcineva. Ochii pe care
îi caut de la începuturi, ochii LUI, încă nu i-am privit, nu i-am regăsit
privirea în care să mă pierd fără urmă de împotrivire. Ochii sufletului, care
să se contopească într-o arzătoare adorare.
Plec uşor, pentru că,
oricât de vag, atunci când Îngerul iubirii e chemat de două priviri, nu e bine
să te amesteci. Trebuie să laşi de acum încolo oamenii să încerce să descifreze
ce le şopteşte Îngerul. Cum/cât vor reuşi… e povestea lor.
Undeva, sus, în
ceruri, zgomot de ceramică spartă… Două căni redevin lut. Vreodată, poate
cineva le va da forma a două suflete.
„Aveţi grijă cu
descântatul! Dacă nu e cel care vă e sortit, să daţi cănile de pomană la
sâmbăta morţilor. Altfel, vă aduc nenoroc.” Aşa voi face.
Îmi aşez palmele pe
inimă, şi acolo e o armonie nouă.
Am primit o mare
Taină. Cântul/descântul de apă vie există!
☼
Cântul mării – unic cânt al abisului
,,Dacă
te uiţi prelung în abis, abisul se va uita prelung în tine.”
Friedrich
Nietzsche
În ultima vreme
făceam ce făceam şi tot despre Abisuri dădeam. Sau… dădeau ele peste mine. Aveam
senzaţia că nu există carte în care acest cuvânt să nu fie scris măcar odată.
Un răspuns tot avea să vină, cumva. Dar metafizic, gândeam. Avea să vină dar,
în deplinătatea lui vizibilă… fizic.
Mergeam încet, prin
orele înspre pragul nopţii spre mare. Aveam de îndeplinit o promisiune.
Întâlnirea cuiva cu Marea prin mine. Să îi spun ceva, să creez un gând prin
care să ajungă să se regăsescă două fioruri. Şi am aflat că este uşor de ajuns…
la malul mării. „Pe străduţă drept înainte.”
Mergeam şi mă gândeam
la sufletele întâlnite în acea seară. Cât de simplu este să le modelezi dar ce
responsabilitate enormă. O simplă informaţie spusă cu o anumită tonalitate îi
poate arunca în… abis, desigur. Gata! Hotărăsc solemn că nu mai vreau cuvântul
acesta. Mă înfioară deja.
Străduţa pe care merg
spre mare e tăcută. Aud/disting marea, pescăruşii. Mi s-a spus că la capatul ei
este EA. Deocamdată mi-e suficient. Casele sunt tăcute. Nu muzică, nu zgomote.
Câte o lumină stingheră parcă, la câte vreun geam. Privesc copacii. Nucii deja
nu mai au frunze. Sunt străjeri la porţi, încă nu ai impresia că sunt
stingheri, trişti înspre iarnă. Dar unii copaci sunt uluitori sub razele de
lună. Stau şi îi privesc indelung. Mă farmecă culoarea argintie pe care o au
frunzele. Unele, cele luminate de razele lunii. Celelelte au o întunecime… Am
bufnit în râs. Ei da, au o întunecime de abis şi gata.
Din când în când las
senzaţia apropierii de Mare să fie mai prezentă în mine, mai conştientă. Apoi
privesc din nou în jur. Flori la fiecare casă. Trec din culori în alte culori,
din miresme în altele tot mai răscolitoare…
O tresărire bruscă,
un mic balans şi… mă opresc parcă suspendată în necunoscut. Nu mai am unde face
următorul pas pentru că… e ABISUL. Văzut cu ochii fizici. REAL, în faţa mea.
Zeci de stele într-un
întuneric deasupra care se continuă sub mine. Imens. Dar în acea întindere nu
strălucesc, e doar un hău imens din care… se aud valuri.
E MAREA. Ea parcă
absoarbe stelele în adâncuri. E cutremurător.
Mă retrag uşor, mă
asigur că simt pământul sub picioare. O clipă nici faptul că este un întreg
oraş înapoia mea, nu am mai ştiut. Formez un număr şi… cineva se reîntâlneşte
cu marea. Misiune îndeplinită.
Apoi… mă las să
alunec în vrajă. A mai găsit destinul un pretext pentru a mă aduce aici. Las
zbaterea valurilor să creeze culoar înspre adâncurile mării. Înspre acel abis
pe care doream să îl cunosc, să îl ştiu… metafizic sau poate au fost clipe în
viaţă când credeam că sunt în el… Impactul a fost însă atât de puternic încât a
şters orice altă amintire. Un mic pas şi m-aş fi trezit rostogolindu-mă (tot
aievea) înspre el.
Mă aşez cuminte pe
pământ cu picioarele în golul imens.
Nu se distinge linia
dintre Mare şi Cerul mare şi instelat.
Doar că sus sunt
stele iar dedesupt sunt… tainele lor. În adânc, în ABIS.
Valurile doar apără
Taina sau cheamă înspre adânc de Taină. Fiecare va simţi altfel. Pe mine mă
cheamă. Mă gândesc că bariera valurilor este… o barieră. „Da, şi?!” Opresc
gândul şi mă las să alunec. E cald şi învăluitor. „Ciudatele… găuri negre.
(chiar şi cele create la ultimul experiment al omenirii, de acu câteva zile)”.
Hai să las lumea cu ale ei trebi… Îmi pare rău de secunda de gând. Am pierdut
aşa o porţiune din alunecare. Revin şi simt marea, uriaşa ei putere de apă cum
e din ce în ce mai calmă, mai lină, atotcuprinzătoare dar întro îmbrăţişare
tandră, ispititoare de a fi mai în adâncul ei. Simt cum se apropie Puterea unei
Tăceri. Mi-e cumva cunoscută. Şi brusc apare o imensă explozie de lumină. Cerul
şi marea s-au întâlnit şi m-au făcut din nou să trec barierele umanului din
mine, când toate câte sunt /există, dar şi toate câte nu sunt le simţi că te
aşteaptă, că sunt pentru tine, în tine.
,,Doamne, câtă
Putere, câtă strălucire, câţi sori adunaţi în Inima mării din adâncul ei. Şi
iubesc acest adânc al Tainei, această inimă cerească care este în ea. Care este
în mine acum. Pentru că acea explozie a dizolvat existenţa mea pământeană. A
pătruns în mine cu o asemenea forţă, minunat şi dulce, liniştit şi cu ardoare,
foc care topeşte mistuind şi ultimele mele bariere. În mine pătrunde sufletul
adâncului făcându-mă să-mi văd dorurile ascunse de atâta timp încât nu mai
ştiam că există. Acolo, în tăcerea Abisului, dorul din inimă a învins până şi
visele.
,,Dacă
te uiţi prelung în abis, abisul se va uita prelung în tine” –
ochii noştri s-au întâlnit.
Ce este un Abis?!
este cel care rupe cercul închis al cauzalităţii, dincolo de legile şi ordinea
cauzală în care suntem?! Dar cum, CUM să rupi tu… ceea ce nu a fost creat/
manifestat dar totuşi există?!
Care absoarbe cu o
forţă care credem că atrage fără putinţă de scăpare. Şi atunci… ce căutăm
acolo?! Intr-un portal care deschide calea spre infinit, dincolo de limitările
şi legile cosmice.
Putem distruge toate
iluziile existenţei efemere ale cosmosului creat de noi înşine?! Cred că încă
ne este teamă de… necunoscutul Abis din noi.
Îi putem spune IUBIRE
pur şi simplu, mai presus de lume dar ascunsă în ea. Dumnezeiască dovadă de
Iubire dar din care nu ne lăsăm împărtăşiţi (cel puţin nu cu uşurinţă că doar
avem experienţe motivatoare care ne ajută să ne dezicem cu maaaare uşurinţă).
Iar până a ajunge la
ea… mulţi renunţă. Totalitatea fiinţei sperie, ea absorbind şi dezintegrând
doar… spaimele şi temerile, dezicerile din noi. Sunt obişnuiţi cu ele marea
majoritate mai mult decât vor/pot să recunoscă. Doar… datorită obişnuinţei se
simt stabili, stăpâni. Pe ce? Pe frânturi… de soartă. Care tot încearcă să îi
întoarcă cu faţa spre Adevărul lor. Punându-i în faţa repetabilităţilor… Care
de fapt nu insemnă nimic, eventual o dezicere de taman ceea ce ar trebui să…
iei în braţe la orice răscruce ai fi, să te laşi pătruns/să pătrunzi, până în
totalitatea Fiinţei… (aveam să văd în curând o nouă demonstraţie…).
Aud un foşnet uşor în
jur. Un om stă la câţiva metri şi priveşte şi el înspre Tăcerea din faţa
noastră. Pentru că nu se mai aud valurile. Contopirea cerului cu marea este
deplină.
,,V-am vegheat! Nu,
nu m-am gândit la altceva să ştiţi. Pe aceia ii cunosc. Parcă… cântaţi impreună
cu Marea. A fost o seară frumoasă şi pentru mine”. Nu pot decât să zâmbesc. Stă
la câţiva metri şi priveşte din nou, tăcut marea. Nu ştiu de cât timp e acolo.
Nu are nici o importanţă. Vreau să îl las acolo, să nul tulbur şi plec pe
străduţa pe care parcă o cunosc de foate mult timp. Îi aud paşii în urma mea.
Rari, la aceeaşi distanţă. Când ajung la Bulevardul luminat, cu zgomot de
maşini ca la raliu… se opreşte. Probabil… e zona altcuiva, mă întorc şi îl
salut ridicând uşor mâna.
Se apleacă într-un
salut atingând aproape pământul cu mână. Nu imită pe nimeni. E un gest coborât
din alt timp pe care parcă dorea să îl mai facă odată. Ridic mâna la inimă şi
înclin uşor capul. Rămâne nemişcat iar eu mă întorc şi plec.
Plec spre un „Acasă”,
poate într-o inimă umană care ştie Abisul şi mă aşteaptă de mult timp iar eu nu
am ştiut că există din cauză că… nu lăsasem abisul să pătrundă în mine, să mă
descopere pe mine mie însămi. Teamă? Nu. Neîncredere? Poate. Sau alungarea
într-o uitare voită.
Mai fac din când în
când câte o plimbare prin gândurile, prin şoaptele, prin tăcerile mele, ale
tale.
Parcă e o regăsire
netrăită dar prezentă, a mea – a nimănui cu nimeni, eliberare dintr-o absenţă a
oricui de oricine, absenţă în care nu am fost dar în care putem fi în oricare
din clipele care vor veni.
Las geamul deschis şi
încet /încet aud din ce în ce mai clar MAREA. Disting foşnetul, alunecarea
valurilor înspre un ţărm şi retragerea lor înspre adâncuri de cer coborât în
Ea.. Revin uneori cu putere alteori cu o imensă blândeţe, parcă alintând… iar
inima mea cuprinde nemărginirea în ea. Devenim UNA, contopire de Cer şi Mare,
un Unic Cânt al Abisului.
Dorul – un suflet
călător la o răscruce dintr-un adânc dintre mine şi nimeni.
☼
Icoana surâsului
Am primit o icoană.
Ciudată. Expresia chipului e martorul din interiorul meu. În lumina zilei, nu
descopăr nimic. Senzaţie clară că figura poate dispărea oricând în vid. Moment pe
deplin surprins nu când privesc direct, ci doar fugitiv, ca o alunecare de
gând. Simt cum se fixează tot mai profund în mine, suprapunându-se, perfecţiune
nebănuită.
Descopăr un surâs
teribil venit de nicăieri, care luminează chipul. Legătură urzită numai de
vraja prin care Absolutul coboară în Manifestare. Şi se întâmplă doar prin
Vidul surâsului, care devine Vis ascuns în mine. Blestem şi Binecuvântare, cer
şi infern, trezire şi adânc de somn, indiferenţă şi aprindere, antinomii care
susţin stau agăţate de acest surâs, pentru a vedea că exist.
Nu există sunet,
pentru că tăcerea e prea grăitoare. Lumina devine alunecare, Hierogamie, dar
fără să o denumeşti, devine prin cuvânt duală. Starea fiinţială în care
cuvântul separă. În nerostire stă Taina. De nerostit, pentru că se divide prin
explicaţii. Sunt îndrăgostită datorită surâsului. Mortal şi îmbietor, asemenea
seminţelor care, surprinse în somn, îşi dezghioacă secretele sau, cine ştie,
vor doar să surâdă în sărutul cerului.
Surâd fără să mai
privesc icoana. Toată manifestarea, toate lumile văzute sau nevăzute din ceruri
sau din adâncuri stau agăţate de acest surâs. Nimic nu pare a se mişca, pentru
a nu rupe fiorul – fir intre Neant şi înfăţişarea manifestată. Surâsul din
icoană era compasiune infinită, dar indiferentă. Asta a născut spaima din
privitorii de până acum. Mi-l amintesc şi eu vag, ca o ameninţare asupra celui
care îndrăzneşte să mişte sau să respire – mişcare prin care se cheamă viaţa.
Creează spaimă misterul de dincolo de surâs, devenit pol, poartă prin care ieşi
pentru a te întoarce. Ducând cu tine Surâsul ceresc în faţa celui Infernal, în
neantul pe care îl afli jos.
☼
Focul florii
Am primit o Floare
Roşie.
Culoarea ei de Foc
Aprins mi-a sorbit privirea. Un tremur uşor, îmbătător, m-a cuprins în cea mai
tandră îmbrăţişare în care am lunecat ameţită de atâta căldură şi putere, când
degetele, palmele mele au mângâiat-o uşor. Îndărătul ei se află un suflet, iar
în acel suflet vreau să fiu şi eu. Adoratorii iubirii fac cerc în jurul ei
şi-şi întind braţele deasupra pentru a se încălzi.
Întindem braţele cu
atâta credinţă deasupra unei Flori Roşii? Avem credinţa care ne poate încălzi?
Avem sinceritatea şi puritatea şi încrederea că aşa este?
Focul dinlăuntrul
florii este veşnic. El reapare mereu şi mereu. Mă gândesc uneori că, datorită
nouă, florile înfloresc iar şi iar. Mesajul lor nu îl pricepem IUBIREA E
VEŞNICĂ. Iar noi avem/trăim doar stări.
Până învăţăm să ne
lăsăm cuprinşi în abandonul total fiecare pas doare, fiecare gând sună în mii
de tonalităţi. Culorile se amestecă, iar înmiresmarea lor ne zăpăceşte. Nu mai
ştim uneori de unde/cine este cel care ne dăruieşte Floarea Roşie. Şi totuşi,
arderea trebuie să fie deplină.
„Un visător de ceruri
trebuie să descifreze în fiecare floare culoarea unui cer”, vine o şoaptă.
Şi originea florală a
focului! Cât mister al vieţii care pătrunde în adâncimile cele mai abisale,
cuprins într-o sămânţă care va înflori în roşu.
„Culoarea este o epifanie a focului, floarea este o ontofanie a luminii” – citiseam cândva.
„Culoarea este o epifanie a focului, floarea este o ontofanie a luminii” – citiseam cândva.
Floarea lăuntrică a
focului pătrunde fiinţa care i se dăruie. Nu se poate altminteri decât
întinzând braţele deasupra florii purpurii, primind seva arzândă pe care o
simţi cum trece din floare în tine. Şi devii tu purtătorul de foc al florii, tu
însuţi rug de seve mistuitoare.
Am primit o Floare
Roşie. Rugul aprins de ea mistuie ultimile fărâme ale trecerii mele.
☼
Suflet
de primăvară întrun copil cuminte
Poate suna ciudat în
alt context sau spaţiu, dar acum, aici, în singurătatea plină de adevăr a
muntelui, parcă sunt formată din aceleaşi esenţe ale misterului care alcătuiesc
visele. Fulgerul care coboară pe pământ luând înfăţişare de şarpe când se
ridică deasupra norilor devine veritabil Balaur – măreaţă simbioză pe care o
întrezăresc în răstimpuri, aduceri aminte din legende şi poveşti. Câmp de
bătălie între cer şi infern. Spiralele Balaurului sunt trepte pe care urcăm.
Mă uluieşte puterea
omului în a se lăsa asimilat Vortexului Sferic, rămânând entitate. Înţelepciune
transformatoare când e supusă pazei simţurilor, singurele în stare să
„zăpăcească”… Cu ele nu lupţi, ci le schimbi direcţia. Nici măcar semnul, ele
fiind în partea de dedesubtul orizontalei, vălul fiind starea crepusculară a
fiinţei.
Alunec în frântura de
vis… realizez că tăcerea muntelui îmi măsoară credinţa, măsură a înaltului care
aici mi-a fost întotdeauna mai aproape.
Mi-e din ce în ce mai
frumos… în Primăvară, în dezlănţuirea clipelor care curg din veşnicie, în
alunecarea lor înmiresmată pe pământ – scaldă de îmbătătoare arome, verzi seve
prin albastrele vene ale trupului urzit în tăceri de aştri în care renasc.
☼
Crucea florii de liliac
„Oamenii
mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le de-a într-una
explicaţii.” (Micul Prinţ)
Zile de primăvară,
sărbători ale vieţii în cercul celor văzute, basme păstrate/venite din lumea
celor nevăzute… care pătrund în mine în adâncimea nopţilor din ce în ce mai
calde.
Păşesc obosită, cu
gânduri pe care le vreau pentru mai târziu. S-au adunat atâtea nedumeriri, mai
ales ale altora în mine… Ştiu că le voi da de capăt… pentru că, pentru că
oamenii sunt iubiţi, chiar şi când a rămas doar o părticică din sufletul lor,
netulburată în vremile de acum.
De undeva apare
motănelul meu. Mergem agale amândoi pe străduţa îngustă. Parcă aş vrea să
deschid ochii spre ceva anume, dar încă nu pot. E o oboseală mare în mine, un
zâmbet trist…
În dreptul porţii ne
despărţim: Bizu sare pe gard pentru că, dincolo de poartă mă (ne) aşteaptă Nad.
Doar îl ghicesc în noaptea neagră. Îi simt botul cald cum se apropie de mâna
mea. Scânceşte ca un copil de bucurie…
Tămăduire!!! Nu
vindecare, ci de tămăduire au nevoie oamenii. Tămăduire care pleacă din minte
pentru a îmbrăţişa inima. Pentru a fi una cu ea, suspin în adânc de foc, în
inima Fiinţei.
O mireasmă caldă mă
învăluie. Degetele mele se strecuraseră în ramurile de liliac primite de la
bunele mele vecine. Unele le dau drumul în curte sau le lasă agăţate pe poartă.
Sunt multe culori… nuanţe de violet care par vii în aroma ce se răspândeşte
valuri, unduinde în geometrii numai de ele ştiute.
ŞTIU… sunt seri,
nopţi de când, ca în fiecare primăvară, apare aceeaşi întrebare cu acelaşi
răspuns. (Din… copilărie, evident).
Mă întrebau de ce
dorm sub tufele de liliac, de ce mă învălui în ele. Luam ramurile şi le
înfăşuram, atentă, fără să le rup, în jurul meu. Rămâneam aşa… ca o statuie,
mult timp. Răspundeam invariabil: „Dorm sub CRUCEA florilor de liliac. Adun
florile – în cruci în jurul meu”.
Da, e o altă poveste
din povestea care curge acum prin starea mea de copil al nopţii. Ştiu… ştiu că
toate poveştile sunt deja scrise undeva. Noi le citim din când în când de pe
filele sufletului nostru saaaaau, al altora, uneori. Atunci când ne invită,
când ne dă voie sau chiar ni le citeşte. Se întâmplă… şi aşa. Uneori, chiar
rămânem unul în povestea altuia aşa cum a rămas CRUCEA florii de LILIAC în
povestea mea.
Crucea „cheie şi
izvod uman şi cosmic.”
Mă plimb în crucea
nopţii, în mirarea razelor lunii pline, pe străduţele tăcute. Strălucesc
florile liliacului sub razele ei şi a stelelor. E o înfiorare de miresme şi
culori care străbat umbrele din mine. Mă las absorbită de aroma care pătrunde
în fiecare suspin al sufletului… Nimeni nu cred că i s-ar putea împotrivi.
Devin culoarea,
catifelarea petalelor mici… devin crucea care mă atrage în adânc de fiinţă.
Ochiul credinţei din mine e atras de acel dincolo de catapeteasma inimii. Acolo
nu mai există în seara asta numire a nimic ci doar o cunoaştere simplă aşa ca
în sufletul copilăriei, mai presus de culoare, semn, alcătuire, numire sau
denumire care ar limita ceea ce devine mişcare în nevăzutul rugăciunii, într-un
spaţiu în care sunt cuprinse toate, dintotdeauna. Un dincolo în care simţurile
nu mai sunt stări ale lumii văzute, devenind de prisos în ruga care se rosteşte
neîncetat.
Poate niciodată nu am
trăit atât de profund starea crucii. O gândeam… o imaginam… o simţeam, dar ea
nu era VIE în mine.
O Liturghie
netrupească rostită pe altarul inimii, care se săvârşeşte din Nefiinţă.
Sufletul meu este
cuprins în mirare, doar uimirea contemplării…
Doar atât: uimire
într-o lacrimă, dulce suspin de tămăduire dintr-o noapte cu arome suave,
tandre, dulci amărui, din Crucile Florii de liliac…
☼☼☼
Abonați-vă la:
Postări (Atom)