3. Desluşirea tăcerilor din flacără

                            3. Desluşirea tăcerilor din flacără

                            Flacăra unei lumânări, Te chem, Doar un fir, Absent,

                                  Respect şi adorare, A trăi, Minunea,

                           Într-o primăvară, Cânt de tei sub ploaie de stele,

                                  O picătură de mare, un fir de nisip,

                                                 Tăcerea iubirii

                                           

                                                

                                           Flacăra unei lumânări

Stăm faţă în faţă. Eu, la un capăt al clipei, tu, la marginea ei. Nimicul ne desparte, este prea plin de gândurile noastre.

E prea târziu. Aprind o lumânare, ca să mă ducă ea dincolo în vis.

Mi¬am privit odată mâinile în vis. Erau reale. Le simţeam căldura şi focul mângâierilor. Am adormit în visul meu şi, acolo, am visat că mâinile devin fulgere albastre care străbat visele, căutând un alt spaţiu în care să se aşeze.

Ochii devin adânci precum începutul timpurilor, în faţa flăcării plăpânde care devine geamăt în fiinţa mea, în încercarea de a se înălţa.

Privesc încă neştiutoare dincolo de flacără. Privesc în abisul din jurul ei, abis care parcă îmi soarbe privirea, pentru a mă privi şi el.

Fitilul lumânării, coloană verticală care susţine, înnegrindu¬se, arderea, este un creator care, din muţenia lui, lasă să se gândească lumina pe ea însăşi, pentru a se naşte însemnând astfel, spaţiul din jur. Marginile albastre sunt culoarea care va absorbi întunericul până la alte graniţe.

Fitilul lumânării devine axa unei lumi în care mă nasc; vis din profunzimea unui alt vis.

Privesc uluită cum fiinţa mea devine, este în acel zvâcnet de lumină. Sunt în mii de fire care alcătuiesc totalitatea ce se întrupează.

Sunt visul din flacără. Sunt visul flăcării.

„O să apară?” De ce am pus întrebarea asta? Lumina trece dincolo de graniţa imaginaţiei, luminând alte spaţii.

Încep să mă joc, trecând din vis în alt vis, devenind visătorul celui care visează, care are mii şi mii de amintiri. Se aprinde trecutul primelor focuri din lumea în care m¬am născut.

Din exterior, flacăra pare firavă, dar statornică. În lumea ei se creează armonia lumii luminii, care devine vizibilă doar visătorului din visul meu. Nu voi aluneca nici la stânga, nici la dreapta, ci voi rămâne în verticalitatea axului, coloană de foc incandescent, substanţa de transformare care îmi străbate fiinţa. Devin certitudinea de a fi, gând¬imagine a nepătrunsului.

Poate birui cineva iubirea unei flăcări, a luminii lumânării, cât timp ea se roagă în deplinătatea singurătăţii firii? Verticalitate născută din ceara cea mai curată a albinelor, fecioare de¬a pururi, dar pe care o topeşte.

Imaginaţia poate fi o flacără, dar nu flacăra însăşi. Flacăra devin eu, în noaptea fiinţei mele.

Vremi uitate până şi de vise se joacă în imagini, înşirând enigme. O lume vie, cu puteri secrete, fiinţe puternice din interiorul fiinţei mele, fiinţă în care metaforele reîncearcă să devină gânduri, cuprinse într¬o simplitate în care m¬am pierdut, transformând o noapte într¬o adevărată solitudine dorită cu ardoare.

Prag de linişte a liniştilor. Îmi strecor, copilă fiind, degetele plăpânde, într¬o mână mare şi puternică, despre care ştiam că poate să stăpânească toate stihiile, dacă vrea, doar cu un semn şi cu o privire a ochilor verzi ca primăvara. Pletele albe ale Bunicului strălucesc în lumina amintirii. Privirea lui adâncă, era mângâiere atunci când îmi aduna gândurile de prin florile şi de prin frunzele copacilor, de prin nori sau de prin oricare alte depărtări. Altminteri, tăişul lor strălucea în nopţile sufletelor celor care dormeau prea adânc şi prea mult. Multele taine stre-curate de privirea lui au rămas legende care au început să se rescrie mai încolo, cu cât mă înălţam spre povestea propriei mele stele.

Primul gând care a venit să îmi sărute buzele, primul foc care mi¬a străbătut fiinţa neştiutoare, candelă în care s¬a aprins dorul de Dor şi care nu s¬a mai stins, luminând din când în când întunericuri care au preferat alte abisuri, flacăra înspăimântându¬i, pentru că le dezgolea fiinţa rece şi risipitoare, cu bogăţii care nu le aparţineau.

Suntem vis în visurile altora, întâlnindu¬ne uneori în albastrul de la margini. Tot ceea ce suntem risipindu¬se în fiecare atom din univers. Poate, în noi, trepte spre cer, fiind de ajuns o respiraţie sau un gând, azi mai aproape decât mâine sau decât un mereu, pierdut de obicei în alte firi. Sau în înaltele adâncuri ale unei veşnice tăceri care spune totul despre mine.

Ţinutul poveştilor ţinut între tâmple în lumina luceafărului căzut pe gura de rai.

Şi lumina lumânării se transformă într¬un soare murind. Moare încet, axul ei încovoindu¬se, înnegrindu¬se ca un chin. Aşa poate muri şi un cântec, şi o stea, şi o privire, şi o inimă, dar un gând nu.

Oare lumina care pâlpâie este narcoticul care face moartea flăcării mai uşoară? O să aflu cândva.

De ce trebuie să plâng acum?

Doar nimeni nu poate birui lumina unei lumânări! Pentru că ea a rămas de-a pururi în spaţii, transformându-se în curcubee văzute doar de ochii veşniciei LUI.

DOAMNE, dacă sunt copil al stelelor, priveşte-mă încă o dată!

„Singurătatea mea este gata să ardă pe cel ce o va arde!” (Le nom du feu – Louis Emie)

                                                                      

                                                                    ☼

                                                                

                                                       Te chem

Gândul meu devine sărut arzător înspre fiinţa ta. Mi¬e dor! Pătrund în tine cu fiecare respiraţie, acolo, în depăr-tarea în care încă eşti. Te caut! Te caut cu îndârjirea cu care am coborât în lume pentru a redeveni zeiţă! Cândva privirea gândului Tău pătrundea în mine şi aşa se năştea desăvârşirea.

Doar îmbrăţişarea TA poate cuprinde imensitatea din mine. Îţi caut îmbrăţişarea, poate uneori am să¬ţi spun cât de deplină sunt în ea sau am să¬ţi cer să mă cuprinzi în prag de adormire, doar aşa putând să te primesc în mine. Sunt întunericul atotcuprinzător de care te apropii ştiind că te caută, te cheamă. Sunt întunericul în care te chem, te aştept să pătrunzi, numai TU cunoscând lumina mea în care te laşi alintat şi mângâiat. Iar gingăşia din mine se transformă în puterea fiinţei tale. Valurile vieţii, te¬au purtat pe ţărmuri străine, stranii, ca şi pe mine. Pământul străbun are forţa de a chema şi uni spiritele. Cerul de la apus devine răsăritul din inimă. Forţele vântului, pămân-tului, apei care ne¬au fost mereu alături.

Dar unica forţă a începutului este FOCUL SACRU, din inimi: IUBIREA! Manifestarea exterioară poate deveni iluzie, arderea interioară este pe deplin transformatoare! Al doilea botez al tuturor, făcut prin EL.

Apropierea altor fiinţe îmi poate lumina exteriorul, dar numai TU poţi înlătura iluzia. Acesta este întunericul de care se tem mulţi, pe care îl adoră căzând pradă propriilor reflexii, ca apoi, când se termină lumina din ei să se trezească singuri, fiecare singur, lumina din întuneric rămânându¬le de¬a pururi necunoscută.

                                                                     ☼

                                                             Doar un fir

Împletesc fir roşu şi alb, alb şi roşu. An de an, primăvară de primăvară. Îl voi lega şi anul acesta de ramura unui copac să păzească zările. Doar zările în care nu ştiu dacă mai exişti.

Credinţa şi îndoiala poartă aceleaşi lupte ancestrale în sufletul meu. Devin flacăra în care arde frigul dinlăuntru. Pentru că am îndrăznit şi am lăsat seva mugurilor vii să curgă prin mine. Prea târziu sau prea devreme. Poate cineva să zăgăzuiască izbucnirea lor, râuri năvalnice adunate prin atâtea descântece rostite de când te aştept?! Cea mai ardentă, mai profundă, dorinţă din inimă îmi este de¬a pururi călăuză. Pot crea spaţii sacre în care să înviu misterul Nopţilor de Sânzâiene, pentru că pot ridica vălul porţilor stelare dintre lumea zânelor şi lumea oamenilor.

Te ademenesc iubire într¬un fior de primăvară, cu ultimul fulg topit în sărutarea buzelor mele. Vreau să mă nasc pe buzele tale, să¬nfloresc în tine. Gust de cer şi patimă de a înflori din nou FEMEIE, o stare de care m-am dezis. Nu am renegat, am anihilat pur şi simplu. Nu am fugit niciodată de tine, FEMEIA da!

Parcă trăiam aievea… povestea pe care am scris-o cândva. Te cunosc dintotdeauna. Nu simt nici o urmă de jenă sau împotrivire. E… anormal de normal. Cred că vei avea răbdare să mă îmblânzeşti. Pentru că vreau să trăiesc gustul sărutărilor, freamătul buzelor. Să¬ţi simt palma atingându¬mă, căutâdu¬mă. De la tine totul e normal, firesc. Dar trebuie să mă redescopăr şi… în dimensiunea asta. Visul devine întrupare vie încet, prin blândeţea TA. Doar dacă mă uit în ochii tăi pot deveni întrupare.

Închid ochii, las sărutul tău să pătrundă în mine. Tot mai adânc până voi deveni foc nemuritor în care ne vom contopi cândva. Suntem ca doi pelerini spre absolut. Limitele nicăieri, şi centrul pretutindeni, unde şi o privire e de ajuns (acum) pentru a deveni stabilitate a clipei în fiinţă. Se creează, dincolo de lucrurile vizibile, care sunt pieritoare, cele care nu se văd, dar care sunt nepieritoare. Urzitele din noi sunt cuvintele tainelor neamului. Nu le mai ştim rosti dar încă le simţim puterea prezenţei. Taină dintru Început care a început să se rostească în noi pentru că a venit Timpul Implinirii Iubirii pe Pământul Sfânt.

                                                                    ☼

                                                             

                                                               Absent

Ştiai că inimile îndrăgostite sunt oglinda cerului înstelat? Ştiai că inima îşi află dimineaţa şi prospeţimea în roua lucrurilor mărunte?

Făcând un efort sincer de a înţelege şi punctul de vedere al celuilalt, surprizele pot fi mai mult decât plăcute, sunt benefice relaţiei în sine.

Celălalt a apărut în viaţa noastră nu pentru a ne îngrădi sau a ne vâna, ci este darul divin pentru conştientizarea unei părţi din noi înşine, părţi mai puţin cunoscute.

Împlinirea propriei personalităţi se face prin celălalt, când există sinceritate, încredere şi iubire necondiţionată.

E nevoie de o mare răbdare, chiar când celălalat vede în tine atitudini neconforme cu perceptele sale. Să¬i dăruieşti din învăţătura ta şi să primeşti cu bucurie în suflet din învăţătura lui.

Dar dacă numai unul face acest lucru, e periclitată comunicarea, comuniunea sufletească/spirituală. Devine acceptare, percepută ca supunere în faţa căreia vine şi clipa răzvrătirii, a dezicerii, a plecării.

Dacă deschiderea către celălalt este condiţionată, uneori cu încăpăţânare, sub protecţia unor concepte spirituale, nemaiţinând cont că şi umanul trebuie iubit şi înţeles pentru a dispărea orice nor, atunci discernământul se impune.

Aşa înveţi şi Legea Divină a iertării! A ta, a lui! Pentru că nu greşim numai faţă de altă fiinţă, neiertarea se răsfrânge şi asupra noastră. Şi dacă nu ştim acest lucru, o vom lua de la capăt. Vom lovi din nou, poate aceeaşi persoană, poate pe alta, dar pe noi înşine, în mod cert, de fiecare dată. Rămânem… singuri. Nu putem pe nimeni obliga să ne tot „asiste”.

Dar noi facem ce facem şi impunem orice, cât de puţin, numai să ne dovedim puternici şi intrasingenţi, atotcu-noscători, sau pentru că respectăm concepte, pentru că am ajuns să credem mental în ele, lăsându¬le să ne domine, să ne conducă de fapt viaţa. Sau pentru că obiş-nuinţa devine a doua natură, moleşitoare şi copleşitoare.

Când din subconştientul tău iese la iveală, prin recunoaştere, un gând faţă de o situaţie sau o persoană, necesare, benefice, nu supune aprobării minţii sau simţă-mintelor, pentru că vei pierde.

Inima are raţiuni pe care mintea nu le înţelege, doar dacă începe să facă deducţii, ceea ce înseamnă „judecată”.

Gândirea analitică, care este preponderentă în începutul epocii uraniene actuale, (de care erau „acuzaţi” bărbaţii), ne transformă în roboţei. Determină o ariditate nu numai intelectuală, dar şi emoţională. Deloc propice într¬o relaţie.

Superioară îi este intuiţia (feminină). Să nu o confundăm cu „deducţiile”, care sunt tot logice.

Crede în manifestarea iubirii, care este Dumnezeu. Te iubeşte atât de mult, încât ţi¬a trimis un surâs, o voce caldă, o mângâire, prin celălalt.

Primeşte¬l în inima ta! Aşa, îi vei mulţumi LUI. Aşa descoperi cât de minunat alcătuită este Creaţia din care faci parte. Iubirea este puterea care a aprins şi Soarele. Razele lui îi pot vindeca, dar şi arde pe cei nepregătiţi. Tămăduirea sufletului este Lumina trecând prin durerea întrupării.

Îndrăgostiţii au religia lor. Singurul lor crez este iubirea.

                                                                    ☼

                                                   Respect şi adorare

Respect şi adorare Celei care este Fiinţa, Conştiinţa şi Fericirea Absolută, ca Putere Infinită; care există sub forma Timpului şi Spaţiului şi a orice se află în ele şi care constituie, de asemenea, Lumina Supremă Divină din toate fiinţele.

Aceasta este energia şi manifestarea femininului care trebuie adorat, nu supus, aşa cum s¬a întâmplat, uman, până acum.

Trăieşte, simte divinitatea din celălalt, ia-o în braţe, înlănţuieşte-o în tine, prăbuşeşte-te în ea, în oceanul cosmic al iubirii.

Feminitatea este energia Supremului care se manifestă prin ea, se mişcă şi acţionează într¬un număr incalculabil de permutări şi combinaţii diferite, care sunt vizibile ca manifestare, între cei care ştiu să iubească.

Iubirea trebuie să fie atotcuprinzătoare, fără limite? ESTE! Este aşa. Iubeşti tot, cu lacrimi în ochi, pentru că faci parte din acest tot.

Dar relaţia de cuplu e mai ciudată. Fuzionezi cu celălalt prin toţi atomii tăi. Şi, ca în orice reacţie dintre doi atomi care, având aceeaşi polaritate, la început se resping, cu cât se apropie (sunt determinaţi să se apropie, pentru aceasta fiind nevoie de o mare cantitate de energie), dispare câmpul şi, în momentul impactului, degajarea de energie este uriaşă. Pentru bomba nucleară, e nevoie de un consum imens de energie, la temperaturi colosale, dar, în corpul uman, se “întămplă” natural, printr¬o vibraţie care este unică: IUBIREA!

DUMNEZEU şi MANIFESTAREA LUI! Atât.

În ceruri, aşa este. Pe Pământ, nu mai este la fel pentru unii.

Orice femeie are în ea toate aspectele cerului. Şi în Apocalipsă, EA apare încununată cu cele 12 stele. Înterpretări misogine s¬au dat destule. Femeile umane nu se mai recunosc.

                                                                      ☼

                                                               

                                                                 A trăi

A trăi nu înseamnă a respira, ci a face ceva; a respira înseamnă a te acorda cu vibraţii înalte. A deveni conştient de tine şi de tot ceea ce este în jur, până la Dumnezeu.

A trăi total înseamnă a (te) dărui, a nu avea nimic al tău, dar a primi totul. Celor mai mulţi ne e teamă.

Nu renunţăm la nimic, chiar dacă ştim că aceasta ar fi fericirea de a¬i dărui celuilalt împlinire. Nu avem puterea de a ne împlini pe noi prin renunţare totală. Nu acceptăm că abia atunci, fără nimic al nostru, avem totul.

Ţinem să ne dovedim puterea prin păstrarea identităţii, care se dovedeşte iluzorie în faţa unicei realităţi: iubirea care ne dezbracă de tot, pentru a putea străluci.

                                                                            ☼

                                                                 

                                                                Minunea

„Viaţa noastră se încheie în ziua când rămânem tăcuţi în privinţa lucrurilor care contează.”(Martin Luther King)

Gând răzleţ în noapte târzie. Gânduri, unul după altul, tropot care se îndepărtează, care se apropie, pleacă iar din mirarea mea crescândă că există sunete în afara mea şi în noaptea asta.

Ascult vântul care smulge gemete din jur. Din el sau din mine?

Ascult murmurul în nesfârşirea pe care nu o străbate niciun fior… doar visul tău.

Cine sunt am aflat iubindu¬te înlăuntrul meu. Acolo o să te caut mereu, o să te aştept până zorii vor trece prin mine, risipindu¬se¬n flori sau în cuvintele altor gânduri, ca să le dea din puterea mea.

Voi fi a ta, lânga tine, iubitul meu, dragostea mea.

Jarul din mine topeşte punctele prinse în cercul magic din împărăţia zorilor fără de zi. Loc liniştitor ca o biserică, ca un templu păgân, în care am băut odată iubirea, aroma ei strecurându¬se, invadându¬mi trupul care a devenit mireasma voluptăţilor fără limită de timp.

                                                                       ☼

                                                      

                                                  Într-o primăvară

E primăvară. Degetele mele urmăresc conturul frunzei. Apăs nervurile ei, liniile unei vieţi care e a mea.

Nu pot, nu pot să despart frunza de floare, hrănită cu seva verde izvorâtă din rai. Apăs buzele arse, fierbinţi, şi sunt atrasă, vârtej nebun, în petale.

Clipesc trezită, de parcă o rază mi-a tăiat umbra de dinaintea zorilor. Vreau să mă ascund? Vreau să mă găseşti! Se frânge un strigăt mut în inimă.

Gesturile mele devin fragile, nu mai sunt o ancoră a trupului.

Întotdeauna am stat ascunsă într-o floare care a izbucnit în fiecare primăvară din sufletul cerului căzut asupra pământului. Floare rară şi de leac pe care să o cauţi, dorind-o mereu, nuntire între cer şi pământ.

                                                                ☼

                                      

                                                Cânt de tei sub ploaie de stele

Necuprinsul nopţii e în taina/firea femeii. Ea e iniţiatoarea şi misterul.

Vocea, şoapta mea se poate sparge în mii de şoapte, în fiecare cuprinzând un alt sunet/suflet. Dar numai una este şoapta cu care chem iubirea în care mi-e scris numele.

În razele de soare se mistuie totul, în adâncimea inimii se naşte totul. Sunet prelung de sfere se răsuceşte brusc în mine, aproape sfârtecându-mi trupul. Ispita de a exista sub semnul miracolului şi al fericirii.

Cântecul ei îl las să pătrundă în mine. În adâncimile tăcerii. Depăşesc graniţele dintre sunetele ispititoare, una câte una. Privesc lumina… lumina care pătrunde în mine. Înmiresmata lumină a teilor înfloriţi care mă cuprind într¬un auriu, într¬o dimensiune care eşti TU.

Noapte de feerie care presară stele pe pământ…

Eu devin viaţa. Tu eşti inima, eu sunt iubirea din ea.

Am ales în noaptea asta să fiu… culegător de stele. Întind palmele şi strâng una câte una micile scântei. Sunt atât de fericită…

Dar dacă se goleşte cerul?

„Vreau o stea!” îţi spun, şi mâna cu degete prelungi urmăreşte alunecarea ei până în palma mea.

Ploaie de stele care ard repede alunecând spre marginile fiinţei tale, ducându¬ţi în vise dorul de mine.

Mă înfăşor în mireasma teilor care alunecă prin şoaptele nopţii.

Şi¬mi spui: „Priveşte spre cer, o să¬ţi sărut ochii. O să arunc stelele strânse, şi se va forma o nouă Cale Lactee, pe care vom păşi împreună”.

Eu te rog: „Iubeşte¬mă o clipă. Voi rămâne, mă voi încurca în gândurile tale, căci sunt născută sub semnul tău”.

Chiar dacă noaptea asta va fi sfărâmată de zorii zilei şi încă un început va fi vestit, Sufletul meu va sclipi în continuare prin miile de diamante de ploaie.

Cât timp am fugit de mine? De întrebarea care venea cu zgomot surd şi mi se oprea în gât, înfundând urechile cu alte sensuri nerostite, pentru că nu mai voiam să se nască deziluzii?! Aşa gândeam cândva.

Cântul chitarei, miresma teilor, ploaia de stele, sunt lacrimi într-o fragilă fiinţă umană.

                                                                  ☼

                            

                                      O picătură de mare, un fir de nisip

Pescăruşii taie ziua în fâşii de sunet înspre Înalturi.

Zborul lor, spirale de gând adunate într¬un ţipăt din adâncul suspin al mării, mă înfioară. Parcă acelui suspin ei îi deschid cale de mărturisire spre înalturi.

Păşesc pe nisipul fiebinte, iar tălpile absorb cu sete căldura, dogorea unei zile. Imi place fâşia unduitoare dintre apă şi uscat.

Niciodată nu ştii până unde vor ajunge valurile. Îmi descopăr o umbră de tristeţe când ele nu¬mi învăluie picioarele. Păşesc în intâmpinarea următorului val, şi el îmi cuprinde brusc genunchii, fâcându¬mă să ţip odată cu un pescăruş care… zboară speriat!

Doamne, ce joacă frumoasă!

Ştii? Aş aduna infinitul, pentru a ne regăsi îmbrăţişaţi la masa tăcerii, când călătoria se va sfârşi.

Să ne ascundem în adâncul abisal, popas al absolutului din noi.

Rămâne surâsul scris în clipa din inimă, tron de adorare în adâncimi de nord. Clipa muritoare s¬o dăruim nemuririi.

Mă voi lăsa purtată mai sus de nori şi voi fi ca în adâncimi de Abis!

Câteva clipe doar!

                                                               ☼

                                   

                                    Culori-sunete, din tăcerile mele

Sunt în stângăcia cuvintelor care s-au aşezat la marginea fiinţei tale.

Neîntruparea lor în sunetul din tine, se răsfrânge devenind tăcerea care arde în mine.

Aruncăm cu tăceri uneori. Alteori ne adâncim în ele.

Tăceri care dor, tăceri de dor! Sunt printre ele.

Teama de netimp, de trecerea ta dincolo de zâmbetul sau de râsul meu, de neputinţa care va veni în nopţile care vor smulge din mine cuvintele pe care mi¬e teama că nu ţi le mai pot oferi…sau, nu mai am cui.

Încerc să mă joc doar… cu un pumn de cuvinte, degetele mele să devină culoare înmuiată în lacrimi de stea, care să atingă chipul tău în neantul care te absoarbe, în care pătrund şi eu din când în când.

Încerc să pictez chipul cuvintelor iubirii. Strâng în palme mii de sunete şi culori şi te îmbrăţişez cu ele. Aşa pot să ţi le aşez pe ochi, pe păr, pe buze. Iar în fiinţa mea rămâne doar un azuriu, şi un auriu de chihlimbar sau un violet de stea sau… sau o altă culoare, care devin eu.

,,Există durerea naşterii culorilor?!” întrebam cândva. Copil, Sufletul meu amestecă cuvintele cu culori şi sunete, printre care îşi pierde conturul. Printre aceste mii, sute de mii de cuvinte care îmi oglindesc cele mai mari temeri…că încep să nu mai exist transformată de¬a pururi în vis…

,,Du¬mă Iubire înspre sus şi aşază¬mă pe o margine de stea” să aud din nou rostirea cea dintâi.

Cândva a fost un Cuvânt! Ne¬am pierdut cu toţii printre sunetele şi orbitoarele lui culori şi forme.

Nu ştiu, nu mai ştiu să redevin Cuvântul…

Dar ştiu, încă ştiu că vreau să-ţi fiu în continuare… Dor!

                                                                    ☼

                                                       

                                                 

                                               Tăcerea iubirii

Dor! Cuvintele dor! Cuvinte dor!

Am stângăcia de a îmbrăţişa cuvinte nepotrivite; pe celelalte ţinându¬le prin caiete sau prin sertare pe care nu le mai deschid. Nu uit cheia lor, doar că nu mai are rost să o păstrez, zic câteodată.

Dar acum, îmi amintesc „cuvintele noastre”. Ele sunt formate din nerostiri, din plecări sau din veniri nepetrecute aievea.

Cuvintele noastre, care au un „împreună”, străpung zările gri în care, de atâtea timpuri, ne-am pierdut.

Cuvinte rostite pe treptele unei margini de timp, cuvinte pe care aştepţi să i le spui, sperând că are să le audă, cuvinte şoptite, cuvinte care sparg norii şi plutesc către un necunoscut care parcă ieri era alături.

Cuvinte călătoare închise într¬un gând pe care nu¬l mai laşi să plece, cuvinte inventate, pentru că dragostea e prea mare ca să mai poată fi comparată cu un „te iubesc” nerostit nicicând.

Cuvinte strigate în primul leagăn al copilăriei, cuvinte care rămân şi pe care le rosteşti mai târziu, în speranţa că va veni adus de unda lor.

Cuvinte care se confundă cu secrete, devenind taine întru două suflete.

Cuvinte nerostite, neînţelese, neîmpărtăşite sau, mai mult decât atât, inexistente.

Cuvinte care nu aud şi care nu ascultă alte cuvinte rostite – doar un sunet, un alt sunet care devine nevorbire în el însuşi, dar care, în tine, se transformă în cânt.

Cuvinte din crucea nopţilor, când nu mai ai nimic concret de împărtăşit.

Cuvinte care se visează ele însele, dorind să fie aşezate într¬o frază frumoasă, simplă, curată, care să spargă barierele timpurilor. Care să fie recunoscute ca aparţi-nând Începutului. Care să rămână. Care să nu moară odată cu visul dinspre zori, sau cu neumbra amiezii, cu aprinsa vară sau cu străveziul curcubeu dintre ploi.

Cuvinte care să atragă alte cuvinte, să formeze cercul lor de putere, până când ajunse pe margini de inimi şi de cercuri/spirale, în centru, să se dizolve într¬o tăcere ameţitoare, adâncă.

Cuvinte care să alunece împreună cu alte cuvinte, în stări creatoare de lumi şi universuri, care să le străbată îngemânate până la starea nefiinţei.

Cuvinte care să devină semne, fie şi pentru un singur anotimp, în tăcerile strecurate în minte şi inimă.

Există cuvintele care să ne facă să ne regăsim, care să se aşeze uşor pe timpanul tău şi să ne auzim unul pe celălalt?… Ca să ne dăm seama cât ne¬au lipsit?

O să le auzi vreodată? O să vii?

În fiinţa mea mi¬e dor, tare dor de tine.

Încep să număr clipele, de parcă ele sunt responsabile de buna funcţionare a inimii. Trec uneori dintr¬un ieri înspre mâine, pentru că azi nu e un timp perfect sau nu vreau eu… Dar învăţ să trăiesc în acum, învăţ minunea împlinirii care este doar în clipă şi iar în clipă. Şi aşa veşnicia devine sens unic.

Stare neverosimilă ca ameninţarea unui surâs. Încep să gândesc într¬o limbă veche ca un templu unde mi s¬a poruncit să te iubesc. O voi face din ascultare, din drag de oracol…

Pleoapa întunericului muşcă din mine. Pot vedea şi cu ochii închişi. În aducerile de zile şi nopţi, învăţ cum e să fiu cuvânt de iubire.Tac ca întreg focul din venele mele. Te închid în mine, ca să învăţ să fiu ceea ce oracolul glăsuia. M¬ai închis în tine, ca să¬ţi fiu inimă. Numai tu ştii să mă înveţi că lumina poate să mângâie şi să ardă la nesfârşit atunci când e dorită.

Suntem pe un tărâm în care incantez cuvintele puterii mele, cuvinte care ne vor uni. În mine creşte un mâine, tot mai adânc. Numai tu mă înveţi să mai fiu flacăra cea dintâi, în care este gingăşia mea, revărsare de mir păzitor de porţi. Aromă de foc în care te cuprind izbăvitor.

Vei voi cândva a ţine în mâini pagini pârjolite, neantice, care se întretaie la porţi de dor, unde sunt întotdeauna?! Îţi vor aminti…

Vino!

Ard dorul şi lacrima,

arde cerul din mine, aprins de IUBIREA VEŞNICIEI DIN NOI!

                                                                ☼☼☼