Danaela
Izvorul iubirii
First published in Australia in April 2011
Copyright © 2011 and subsequent years by Danaela.
Australian National Library Cataloguing-in-Publication
entry:
Danaela Izvorul iubirii
Edition: 1st ed.
ISBN 978 0 9807337 7 8.
I. Title.
859.335
De acelaşi autor:
Reiki – Jurnalul unui maestru
Cu
închinăciune:
DUMNEZEULUI
SUPREM – CREATORUL IUBIRII,
FĂPTUIRII FĂPTUITOARE A NEAMULUI MEU,
DUMNEZEIRII SÎNZÎIANA
MOTTO 1: Nu vreau să determin nimic şi pe nimeni.
Amintiri, cuvinte –
gânduri din viaţa reală.
Înţelegerea Vieţii, a Morţii şi a IUBIRII.
Citiţi ca pe o carte.
Autorul aparţine tuturor… dar nimănui
Luana
MOTTO 2: Religia Iubirii nu are
legi, doar pe Dumnezeu!
Toţi murim până la urmă.
Dar pe cale, fii atent
Să nu răneşti inima vreunui om.
Nu te teme de moartea a ceea ce este
cunoscut!
Să
mori pentru ceea ce este efemer
Şi
vei deveni etern!
Rumi
Cuvântul autoarei
Trăiesc împlinirea deplină. Înainte bănuiam existenţa unei
alte realităţi aflate în spatele faptelor pe care mă străduisem să le colorez
cu logica mea, recunoscând-o când îmi făcea plăcere, când îmi servea, îmbăta
orgoliul, fără însă a-mi submina statutul de intelectuală admirată. Ajunsesem
să citesc câteva rânduri dintr-o carte şi să-mi dau seama dacă vine dintr-un
spirit viu sau doar e literă moartă scrisă de un iluzionist dispus să împrăştie
microbi spiritualizaţi indecent uneori.
Au fost clipe când tentaţia a devenit pericol datorită
puterii pe care încep să o aibă toţi cei care sunt pe o cale spirituală. Am
înţeles şi m-am retras înlăuntrul meu lăsând misterul care se năştea să se
manifeste. Exteriorul te subjugă, interiorul este libertatea fiinţei. Exteriorul
poate pune stăpânire pe tine, pe acţiunile tale determinânduţi conduita,
reacţiile, interiorul este manifestarea existenţei sublime în care eşti.
Am trăit aşa, în deplinătatea Fiinţei, momente divine. Unele
cu sufletul prin acutizarea percepţiilor, simţurilor, însă prin forţa dată de
gândire pentru a ieşi din beznă.Când ajungi la aceste înţelesuri, când Lumina
te atinge, îţi dai seama că a meritat orice efort. Descurajările îşi au rostul
lor tainic uneori, dar nimeni nu poate stinge ceva ce nu poate fi stins: Lumina
lui IISUS în suflet.
Împlinirea umană poate fi sau nu. Aleg să trăiesc prin
inteligenţa biomateriei, a biologicului uman?! Ştiu cu siguranţă un lucru: EL
ne vrea fericiţi. Are nevoie de noi fericiţi. Prin tristeţe sau deznădejde,
atunci când devin un mod de viaţă, ne dezicem de EL! Înţelepciunea te apropie
de EL numai prin IUBIRE în care te abandonezi, clipă din clipă.
Am învăţat să înving orgoliul din mine, focul de artificii
al mândriei feminine. Cuvintele admirative ale femeilor, prietenia lor,
privirile chiar pline de dorinţe ale bărbaţilor, cuvintele, gesturile cu
subînţelesuri, am învăţat că nu se adresează femeii ca persoană sau
intelectualei, ci Puterii Feminine Tainice, sacre, căreia am început să îi
percep eu însămi prezenţa şi am învăţat s-o las să se manifeste. Oricât ar
părea de ciudat singura care a ştiut să îşi păs-treze taina, a fost FEMEIA. Nu,
nu a uitat-o, dar pentru că s-a încercat a-i fi luată prin amăgire, Puterea
Femeii a preferat s-o ascundă sub un văl dens dincolo de ea însăşi. Bărbatul
are nevoie să înveţe, femeia simte, se poate contopi în cel pe care îl iubeşte.
Sacralitatea femeii, sacrificiul acceptat prin forme sublime sau supuse
oprobiului public, a fost cunoscută doar de puţini iniţiaţi.
Devenind recunoscătoare Puterii Feminine Celeste, care s-a
manifestat de atâtea ori pe pământ, Putere/Forţă/Făptură Făptuitoare, care are
un efect atât de irezistibil asupra a tot ceea ce este, am început să păşesc cu
sfială pe drumul care duce spre asemuirea cu EA, gând din gândul EI.
Avem comori de grai sau scrise în piatră prin a căror
desluşire ne înţelegem pe noi înşine. Trăiesc într-un Spaţiu Sacru, a
noncontradicţiilor fiinţiale, prin acel Om în Rai care ne-a păstrat memoria
divină de reîntoarcere la EL. Ridicarea materialităţii, prin participare voită
la primirea Harului, Duhului LUI se face doar prin IUBIRE. Participativă deplin
prin predare totală, nu doar zicere. Nu există contradicţii între Cer şi
Pământ. Există desacra-lizare de cele mai multe ori voită de către cei care au
venit dar au şi plecat fără a ne cunoaşte Tainele, fără a ni le găsi. Pentru că
ele sunt în sufletele care păstrează Focul în vetrele din piatră, aprinzându-l
în altarul inimii. Gândurile şi apoi faptele oamenilor sunt paşi spre nemurire
dar şi spre căderi succesive în care vălul uitării devine tot mai greu de
îndurat uneori, încătuşând dorinţa de a-L cunoaşte.
În timpurile de acum trăim momente superbe ale Creaţiei,
devenind tot mai mulţi conştienţi de ea. Însă a te desprinde de materialitate
este încă greu. Iubirea este Rugul în care arzi provocându-ţi întâi durere, te
consumă apoi în focul ei, pentru a deveni flacără strălucitoare. Scriind,
desluşiri din adâncurile mele au început să capete înţelesuri, devenind o
mărturisire la care eram doar părtaşă, uneori, alteori trăind alcătuirea unor
clipe unice, sacre.
Ceea ce căutam cu ardoare ca şi înţelegere în viaţa mea, a
căpătat noi contururi chiar în acest timp. Fac parte dintr-un neam care are o
credinţă naturală puternică. În care Femeia deţine şi este păstrătoare de
Taine, rămase, ca toată istoria neamului, nescrise dar, transmise mereu şi
mereu. Despre aceasta am înţeles tot scriind şi descriind desluşirile din mine,
cele aievea sau cele din vise. Iar pentru că încă cred în poveşti, nu se putea
să nu apară şi un Mag. Unul adevărat, datorită căruia se datorează denumirea
apoi înţelegerea FĂPTURII FĂPTUITOARE a neamului, ducându-mă spre cultul
natural şi sacerdotal, al străbunilor. Textele din carte sunt scrise, unele şi
de câţiva ani, dar am descifrat cu uimire relevarea prin scris a ceea ce încep
să înţeleg acum. Voi continua să scriu. Această carte este doar începutul, pe
care mulţi îl simt ca o chemare în sufletul lor care ,,are putere de zeitate în
ceruri”, aşa cum îmi spunea Magul. Ne apropiem de propriul suflet
conştientizând Puterea din Taină, a Făpturii Faptuitoare a neamului, putere
naturală a noastră, a fiecăruia. Sânzîiana!!! Zeiţa care înfloreşte puterea
naturală de iubire a femeilor. Iar la rândul lor, femeile neamului, o invocă
dintru începuturi. Au fost şi au rămas în Taina Ei.
Când percepi frumuseţea împlinirii în doi, când celor cărora
le este dat li se întâmplă, coboară Cerul pe pământ. Devin ei înşişi ca ZEII
NEMURITORI.
Iubirea este marea slovă a vieţii scrisă în inima lumii.
Danaela, 2011
Se cuvine să mulţumesc prietenilor poeţi, scriitori, pictori
sau iubitori de cuvinte/comunicare alături de care am gustat din plin răsfăţul
pe care cu largheţe mi l-au oferit, un timp destul de îndelungat, pe câteva
situri. Frumuseţea acelor clipe este şi va rămâne unică.
Această carte apare datorită domnului Octavian Sărbătoare,
scriitor, profesor de studii ale religiilor şi filosofie BA (HONS) MA Grad Dip
Syd PhD (HONORARY DEGREE) Sydney, Australia căruia îi aduc mulţumirile mele
pentru gratitudine (oferirea ISBN) şi marea încredere pe care a avut-o.
Domnia sa a citit pe un site câteva din
poveştile-povestirile mele şi a venit cu propunerea de a le publica. A fost
dificil să înţeleg, să cred că este posibil aşa ceva. Şi totuşi, m-a determinat
măcar să caut prin caiete sau calculator, ceea ce mai scrisesem. Şi încet,
încet s-a conturat şi în mine ideea publicării, că textele pot să alcătuiască
un ,,ceva”. Au fost mai multe variante de aranjare a lor, dar până la urmă am
optat pentru aceasta, pe care o citiţi. Fiecare povestire este de sine
stătătoare dar face parte dintr-un tot
al vieţii, parcurs până acum.
1. Povestea începuturilor
Născută
din vis, Adieri tăcute,
Ruga, Ea-Luna şi Magul, Coroniţa de Sânziene
Născută din vis
După Începutul
tuturor Începuturilor, când Puterile erau încă în curs de formare, iar Dumnezeu
Tatăl era în Paradisul LUI, Forţa Atotcuprinzătoare şi de Necuprins a format un
Vis în care totul se manifesta perfect. EL a intrat într¬o bună zi în Vis şi a
fost atins de perfecţinea de acolo, iar ca Dumnezeu a început să creeze,
îndrăgostit fiind de Perfecţiune. Pe EL însuşi s¬a dăruit Creaţiei Sale. Făcea
parte din tot iar totul era EL. Şi toate străluceau în lumina iubirii LUI.
Undeva, aici, a creat aidoma Visului Său, o grădină pe care
o priveau cu încântare toate cerurile. Iar EL l¬a chemat, din formele create,
pe primul om, să dea nume tuturor. Să¬L cunoască şi aşa. Dar ceea ce era
nenumit în Visul LUI, de care îi era dor, a coborât în această grădină, în
întunericul din adâncul Copacului Vieţii. Strălucea atât de puternic încât nu
puteai să vezi nimic, dar EXISTA. Îi putem spune Taina din adâncul fără nume a
Tainei şi tot nu e destul. Primul om nu avea cum să o vadă acolo când a denumit
Totul, aşa că tot Nenumită a rămas în splendoarea Ei pe care o simţeau şi o
doreau toţi, neputând¬o vedea, dar ştiind că există.
Era Taina din Vis, era Lumina care lumina în interiorul ei
înşişi, care s¬a strecurat în Femeie şi a însoţit¬o de atunci mereu. Taina
Nenumită a ales Femeia să fie bucurie văzută şi plăcută la toţi, ca să¬i arate
şi LUI marea EI iubire.
Femeia, ispitită, a mâncat din Pomul Cunoaşterii şi a uitat
de Visul din ea, care începuse a fi râvnit de celelalte Puteri. Atunci, pentru
a nu o părăsi pe cea în care se privea existând, Taina a întins fire de lumină
până în adâncul peşterilor. Strălucirea ei nu se vedea la exterior, ci doar în
interiorul ei, altminteri mii de sori ar fi luminat Universurile.
Şi s-a transformat într-o Floare.
Iar tot ceea ce fusese numit de primul Om, a primit suflare
de iubire odată cu venirea Ei şi s¬a transformat în Zâne. Fiecare Floare, şi
copac şi fiecare fir de iarbă avea zâna proprie. Şi vegetalele, şi mineralale
şi animalele toate aveau zâne s¬au puteau deveni dacă respectau Legea Iubirii.
A bucuriei şi fericirii.
Iar locul în care ne aflăm noi acum a devenit aidoma
Grădinii din Cer, Grădina Raiului, a Ei. Aici, unde strămoşii noştri ştiau cât
de iubiţi sunt de EL pentru că adăposteau Visul LUI de Dragoste. Iar Floarea
din adânc de peşteră, în care se strecurase Visul Tainei, adăpostită într¬o
cupă din cel mai pur cristal, era hrănită şi îngrijită, ocrotită de Zâne.
Licuricii adunau pe aripile lor sclipiri din Soare pe care îl depuneau,
transformat prin iubire, pe petalele şi frunzele minunăţiei de Floare. Şi toţi
şi toate erau îndrăgostiţi de EA. La început, toţi oamenii o simţeau. Ştiau că
există şi o venerau, mulţumindu¬i LUI că sunt atât de fericiţi. Simţeau în
inima lor că EA există şi totul strălucea de armonie.
De atunci, din Tainele Cerurilor aflate pe pământ putem
desluşi totul dacă învăţăm să tăcem. Aşa auzim şi vedem ceea ce simţim că
există, dar fără nume. Dorul. Iar Locuitorii de aici, OM în RAI, deveniseră cei
mai buni şi drepţi, pentru că simţeau prezenţa LUI şi EI cum îi ocro-teşte din
zori până la apus şi iar înspre zori.
Prin praf şi materie de stele, gândul meu devine ardere
incandescentă, hrănind împlinirea când mă cuprind în Tine, rosteşte acum gândul
din Taina care s¬a strecurat şi în mine.
Stele din care ne vom face grădina visurilor nostre,
albastru paradis în care voi râde ori de câte ori îmi vei dărui una. Întotdeuna
va exista un soare care luminează sau care pârjoleşte. Ce vei face atunci?! Mă
vei ocroti în marea TA fiinţă sau voi cunoaşte mai întâi întinderile
deznădejdii aducătoare de noi lumini?!
Pornesc şi mă prăbuşesc nemaigândind nimic, spre propriul
interior. Orice gând m¬ar întoarce, aş fi supusă magiei prin alte forţe. Nu mă
opun lor ci las căutarea să nu mă găsescă, asemeni visurilor înghiţite de zorii
trandafirii.
Ajung acolo, în unic punct al existenţei, ademenire de
nimic, de forme care îşi aşteptă începuturile. Forme care trec din negândire în
gândire, pierzându¬se unele în altele, gravitând, atrase mereu înspre un
acelaşi centru. Timpul încremeneşte undeva la marginile fiinţei mele, sau ale
tale?!
Devin pământ şi apă, foc şi aer, fără trecut şi fără viitor,
nenăscute de timp, căci aici el nu există. Sau cine ştie, poate doar ocoleşte
încă străbătând alte căi sau sfere.
Devin treptat formă întrupată din spirit/gând.
De aici doar tu mă poţi reda ţie însuţi pentru a fi femeie
vie dăruindu¬mi ceea ce numai tu ai: Lumină şi Dragoste şi Credinţă.
Tu să mă chemi, altminteri rămân în amestecul firii asemeni
petalelor dintr¬o floare, asemeni unui strop din mare sau din ploaie sau din
ochii vremii. Exist fiind unicitatea nevăzută.
Sunt asemeni Focului iubirii; arde pe cel care nu rosteşte
ruga de chemare, transformând viaţa în deşert pustiit doar de gând.
Sunt asemeni focului iubirii dar fără tine nu sunt.
Ridic mâna şi aerul străluceşte revărsându-se în mii de
clinchete aurii spre tine. Nu te ating. Te cuprind în nemărginirea din mine
pentru a te întregi din fiinţa mea.
Naşterea luminii din durere, IUBIREA.
☼
Adieri tăcute
Seara de Florii mi-a adus o mare, imensă bucurie. Două
fotografii pe care le¬am crezut pierdute. Una este a Bunicului iar cealaltă de
la 4¬5 ani. Prima fotografie din viaţa mea. Sunt cea din picioare, de lângă…
umbră. Îmi amintesc şi acum pardesiul scurt de care trebuia să am grijă ca de
ochii din cap (eu?!). Par o fetiţă cuminte, nu? Eram, dar după regulile mele.
Dacă mă lăsai prin copaci, dacă nu te uitai cel puţin luuung la mine, după ce
stăteam ore întregi culcată pe pământ, ca să văd cum cresc lăcrămioarele. Lor
le trebuie pământ cu multă apă, aşa că eram seară de seară înnămolită din cap
până în picioare când apăream fericită că a mai dat un mugure. Pe nimeni nu
interesa vestea, în afară de Bunicu, cel care, a doua zi, musai mergea cu mine
de mână la locul Faptei. Ştiam unde e fiecare fir. Le priveam, le ascultam în
tăcere zile întregi, până îşi desfăceau ca din somn cupolele albe. Parcă
izbucnea o lumină din adâncul lor. O clipită, şi gata! Explodau, luminau în
soare, se bucurau de aer, fiecare de fiecare, de privirile noastre întotdeauna
uluite de miracol. Încremeneam într¬o uimire sacră, rareori întinzând
degeţelele spre ele, gingaşă mângâiere, mai mult a sufletului.
Apoi, deveneau din ce în ce mai mari, prinţese din alte
tărâmuri, mai străvezii, fragile când se unduiau sau poate se jucau/dansau ca
nişte adevărate balerine, cu vântul care sufla dulce în apropierea lor.
Urmau alte înfloriri, ale copacilor, ale liliacului,
izbucneau trandafirii. Ritmuri în care îmi trăiam visele, departe de toţi.
Întindeam mâinile, ca să simt atingerea petalelor care mi se revărsau în păr,
pe ochii deschişi a mirare. Bobel stătea cuminte¬cuminţel, privindu¬mă cu ochii
lui mari, dând din codiţă ca să mă asigure de admiraţia şi de înţelegerea lui,
până când începeam să mă învârt ca să prind ploaia albă de petale care cădea la
adierea vântului. Atunci să vezi hărmălaie de râsete, de lătrături… Fugeam
amândoi de la un copac la altul, ascunzându¬ne până oboseam. Mă aruncam în
iarbă şi priveam cerul, norii, petalele care începeau să cadă sau… îngerii care
coborau din cer să se joace?!
Mângâieri, mângâieri de care mă lăsam răsfăţată din cap până
în picioare. Sunete, vârtejuri tăcute, care se transformau în dor, mereu
căutat, niciodată găsit, doar uneori adieri…
Mi¬era dor tot privind cerul „tăriile”, cum spunea părintele
Argatu. În Ceaslovul lăsat de el bunicului am regăsit pozele, aducându¬mi
mângâieri din alte primăveri. Iar „tăriile cerului prea înalt” au devenit cele
dinlăuntrul meu şi îmi sunt cale.
A fost… o întâmplare?
„Întâmplarea e acel eveniment în care Dumnezeu vrea să
rămână anonim, dar eu vreau să învăţ,” îmi tot repetam în ultima vreme…
„Dumnezeu nu este evident, dar tăcerea e una dintre
calităţile Sale. Prin această tăcere, spune Nicolae Cabasilas, Dumnezeu îşi
arată filantropia, manikos eros, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om,
dimpreună cu nepătrunsul Său respect faţă de libertatea umană”.
☼
Ruga
,,Fiecare om are o cale proprie de evoluţie către divin,
către înţelegerea propriei vieţi. Există câte un Dumnezeu câţi locuitori ai
Pământului sunt” – spune fiinţa din faţa mea.
O să¬ţi povestesc o amintire care îmi apare mereu în
memorie. Târziu am înţeles¬o, târziu mi¬a fost dat să descopăr Taina din ea.
Am crescut departe, mult timp am crezut/judecat că
îndepărtată de ai mei părinţi. Am crescut la bunicii din partea tatălui,
într¬un cătun din nordul ţării, în Bucovina. Câteva case aruncate pe dealuri,
câţiva locuitori, toţi rude, cărora, cândva, le aparţinuse tot acel pământ şi
care se vedeau doar de sărbători. Erau două case: a bunicilor şi a unchiului
care a trebuit să rămână lângă ei, pentru că tatăl meu, mezin fiind, luase
calea lumii, plecase la studii şi acum era „om la oraş”.
Dureroasă, dar şi mirifică copilărie. Durerea am trăit-o,
pentru că simţeam abandonul părinţilor, abandon care îmi era amintit cel puţin
o dată pe lună de a mea bunică, atunci când nu veneau la timp banii pentru
întreţinerea mea (aşa fusese „aranjamentul” cu părinţii). De faţă cu bunicul nu
avea curaj să îmi spună, dar, când era el plecat…
„Azi nu ai ce să mânci, că nu au venit paralili de la măta”
(avea „ceva” cu mama – din cauza ei nu se însurase tata cu bogătaşa satului, ci
adusese o „olteancă”).
Aşa că revăd două braţe subţiri, de fetiţă, care înconjoară
gâtul unui căţeluş. Un corp firav, zguduit de plâns, de dor, de nemângâiere, de
foame. Mă „adoptase” în cuşca lui. Acolo era refugiul meu (ce e drept, ca
răsplată, îi duceam toate păpuşile care îmi erau dăruite de trei¬patru ori pe
an). Ne jucam amândoi cu ele. Adică el le despletea, eu le făceam codiţe sau le
îmbrăcam cu „haine noi” ori de câte ori era cazul. Şi era „cazul” destul de
des. „Dar asta înseamnă că nu mă plictiseam, nu?”, râde frumos şi cu lacrimi în
ochi fiinţa din faţa mea.
Cred că era deja seară. Alergasem toată ziua pe dealuri şi
mă cocoţasem prin copaci, iar „vestea” cu „paralili” ştiam ce înseamnă. M¬am
îndreptat împreună cu Bobel (aşa îl chema pe căţeluş) spre căsuţa noastră.
Porţia lui de mâncare a sosit la scurt timp. S¬a repezit bucuros şi a început
să mănânce. Simt şi acum acea senzaţie de FOAME din mine, acel plâns de
deznădejde al copilului, acele lacrimi care se rostogoleau imense pe obrăjori.
Lacrimi IMENSE. Înţelegi? Mari ca perlele mele de la gât. (are un colier cu
trei rânduri de perle mari şi albe, superbe. Mă gândesc: Cum Dumnezeu poate să
le poarte cu „amintirea” asta în ele?, pentru că asocierea este clară).
„Lasă, ai să înţelegi acuşi de ce le port cu atâta iubire şi
strălucesc aşa de minunat”, răspunde ea gândului meu. Le-am primit de la o
prietenă dragă şi mă bucur de câte ori le port. Mult timp nu mi-au plăcut
perlele, acum însă sunt preferatele mele. Nimic nu este mai total ca starea
unui copil. Foamea sau bucuria, deznădejdea sau fericirea la un copil sunt
„prototipuri”, le trăieşte cu toată şi prin toată fiinţa lui. Aşa eram şi eu
atunci.
Foamea, singurătatea (din cuşcă, vedeam cum mătuşa mea îşi
hrănea copiii, doi băieţi şi două fete). Jinduiam să mă ţină şi pe mine mama în
braţe şi să¬mi dea să mănânc. Să mă mângâie pe păr. Acea lunecare lungă şi
mătăsoasă a unei mâini calde şi iubitoare.
Cred că tăcerea mea, încremenirea mea într¬o tăcere care era
a durerii însăşi, l¬a făcut pe Bobel să se oprească din lipăit. M¬a privit cu
doi ochi mai întâi miraţi, apoi cu o revărsare de iubire imensă, parcă din altă
lume, totală. Şi a început să împingă cu botul strachina cu mâncare spre mine.
S¬a apropiat şi m¬a lins pe mânuţă. Am început să mănânc din
strachină parcă cea mai gustoasă mâncare din lume, cu lacrimile alunecându¬mi
pe obraji, amestecându¬se cu mâncarea. Luam cu palma făcută căuş şi sorbeam
fericită. Ba am început să îi dau şi lui Bobel să mănânce. O dată el, o dată
eu.
Ştii, cred că îi părea rău că nu mă poate lua şi în braţe,
că nu mă poate mângâia şi săruta. Doar îşi apropia boticul umed de faţa mea, şi
stăteam aşa mult timp. De obicei, căţeii doar îşi apropie boticul şi se retrag,
sau ne retragem noi brusc, mai bine zis. Ei, Bobel al meu, stătea aşa mult
timp.
L¬am îmbrăţişat cu recunoştinţă, cu iubire, cu dragoste.
Durerea din suflet nu putea să mi¬o ia, dorul nu putea să mi¬l aline, dar îmi
dăruia toată iubirea lui, şi adormeam aşa, suspinând lângă sufleţelul acela
IMENS.
De asta iubesc perlele acum. Am înţeles valoarea acelor timpuri.
Poate părea o poveste dureroasă, dar nu este. Mult timp mi¬am plâns şi eu de
milă, că am fost abandonată, că nu am avut mâncare, că nu m¬au îmbrăţişat ai
mei, că am fost urâtă de o bunică, ocolită de verişorii mei, care nu voiau să
se joace cu mine decât când le dădeam din ceea ce îmi aduceau ai mei, de câteva
ori pe an, altminteri, deveneam „aia cu mă¬sa olteancă”. Recunosc că am aruncat
cu o piatră într¬unul din ei când mi¬a spus aşa. Nu cred că l¬am lovit serios,
însă a început să zbiere ca din gură de şarpe, şi s¬a pornit un tămbălău de mai
mare dragul. Noroc că era Bunicu' pe aproape, şi nu au avut curajul să mă bată,
altfel, vedeam eu (Râde din nou, cu toată fiinţa ei parcă).
Vezi, aşa am învăţat să preţuiesc valoarea unei îmbrăţişări,
bogăţia ei, bucuria ei. A unei mângâieri. A unui sărut. Hei! Nu toate odată, de
cele mai multe ori.
Aşa înveţi să dăruieşti, să iubeşti cu toată fiinţa ta. Să
te bucuri. Să fii recunoscătoare cu ceea ce poţi tu dărui. Să simţi când este
adevăr sau nu într¬o apropiere. Pentru că… oamenii sunt „oameni”.
Perlele îmi amintesc de lacrimile curate ale fetiţei, şi aşa
rămân curată cu ceea ce dăruiesc. Nu cu falsitate, din interes sau de
complezenţă, ci cu toată fiinţa. Se învaţă. Să nu îmi spui că nu.
Nu pot să spun aşa ceva, pentru că îi dau dreptate. Mă
gândesc la mine. De câte ori am îmbrăţişat pe cineva, măcar de complezenţă?
Hmmm… Cu toţii am făcut¬o de nenumărate ori.
Cerem în rugi aprinse mănuşi sau un serviciu, cerem bani sau
un pulovăr, o rochie sau cine ştie ce mai jinduim din lucrurile acestei lumi.
Dar cine mai cere un vers dintr¬un cântec sau dintr¬o Psaltire, cine mai
doreşte să fie ploaia topită¬n iubirea celorlalţi, care să hrănească stropi de
lacrimi în bulgări de soare?
Eu doresc, ca în toate poveştile, trei daruri.
Darul îmbrăţişării din inimă între oameni. Să ne deschidem
inimile şi să trăim iubirea de la inimă la inimă, ca o rugăciune interioară,
continuă.
Darul de a uita durerea, să înţelegem înţelepciunea adusă de
ea, să ne dăm seama că lumea exterioară, plantele, copacii, totul este intim
legat de lumea interioară, de gândurile, sentimentele, visele, viziunile
fiecăruia. Să avem putere de a dori cu ardoare şi consecvenţă, pentru ca totul
să se şi împlinească.
Şi… darul unui zâmbet cald şi iubitor, de acum şi pentru
totdeauna: „Hai la nani, iubito!”
☼
Ea, Luna şi Magul
În fiecare vară, veneau cu produse pentru vânzare la
iarmaroc. Apăreau la poarta Bunicului, dar numai un bărbat falnic, cu părul
lung, negru, strâns la spate, intra în ogradă. Mă uimea cămaşa lui albă care
strălucea după atâta drum. Ştiu că veneau de undeva, din munţi. Eu reuşeam să
devin cenuşăreasă, cum nu erai cu ochii pe mine. Luam ori o mâţă în braţe, ori
„treceam” repede printre tufele de trandafiri care, se vede treaba, le plăcea
rochiţa mea, de opreau măcar un fir din ea.
Alergam bucuroasă înaintea lui. Deschidea larg braţele şi mă
oprea din alergat, ridicându¬mă sus¬sus. Îl îmbrăţişam strâns, strâns, de după
gât, ca pe cel mai bun prieten. Ştiam că vor urma seri şi nopţi ca în poveşti,
cu cântece şi dansuri, cu povestiri pe care toţi le ascultau cu capetele
plecate sau îşi ridicau privirea din când în când către vreo stea ştiută de
fiecare, oftând uşor. La lumina unui foc aprins între dealuri, întotdeauna în
acelaşi loc, unde mă refugiam după ce ei plecau, visând la nopţile trecute atât
de repede. Doar Bunicu' şi eu eram străinii care stăteau aproape de „omul
frumos”, cum îl botezasem eu. Nici acum nu ştiu cum îl chema. Nu are
importanţă.
În acea seară, Bunicu' m¬a pieptănat cu mâna lui, mi¬a adus
cea mai frumoasă rochiţă şi a rămas cu ochii pe mine, evident. Mult timp am
stat pe prispă în braţele lui, legănată uşor, până am adormit. M¬a trezit
mângâindu¬mă blând pe păr şi mi¬a spus „E timpul. Să mergem”. Ştiam unde, aşa
că bucuria m¬a făcut să sar în sus, dar fără piruetele din care aş fi alunecat
niţeluş pe jos, pentru că Bunicu', prevăzător, mă ţinea strâns de mână. Ştia cu
cine are de¬a face.
L¬am văzut de departe şi am alergat în braţele care m-au
ridicat sus¬sus. Ne¬am aşezat în jurul focului aşteptând cuminte (mi se mai
întâmpla şi mie) să aud iar poveşti.
Priveam la femeile şi bărbaţii din jurul focului. Chipuri pe
care le ştiam din fiecare vară. Care aveau un zâmbet, o privire, o vorbă bună
sau un gest mângâietor pentru mine.
Se auzea respiraţia cailor mari şi puternici, siluete
întunecate în noapte. Se vedeau sclipind ochii câinilor care mă întâmpinau
lătrând care mai de care, până mă înconjurau, făcând o horă în jurul meu. Erau
„câini – lup de munte”, cum îmi spusese „omul frumos”. Mari toţi, cu ochii
imenşi. Îşi întindeau capul sub mânuţa mea şi închideau ochii de plăcerea
mângâierilor sau când îi strângeam prea tare de gât într¬o dulce îmbrăţişare
(cică). Când alergam cu ei, parcă se dădeau deoparte din calea mea, dar
urmărindu¬mă atenţi, purtându¬mi parcă de grijă (oricum mă mai împiedicam şi mă
ridicam uneori, sprijinindu¬mă de câte unul). Acum stăteau la o oarecare
depărtare de stăpânii/prietenii lor. Cât eram de mică, tot înţelegeam că există
o legătură puternică între ei, iubire şi respect, chiar dacă erau
necuvântătoare. Cei mai frumoşi erau ai „omului frumos”. Erau aşa impozanţi, şi
mult mai calmi… De cele mai multe ori, mă duceam eu la ei. Uneori, se ridicau
din tolăneala lor şi mă aşteptau în picioare, apoi… toate văile şi dealurile
erau ale noastre.
Într¬un târziu, am văzut că Bunicu' discuta foarte serios,
cu glas şoptit, cu „omul frumos”. Amândoi aveau o gravitate pe care nu le¬o
cunoşteam.
„Omul frumos” s¬a ridicat şi mi¬a spus: „Vrei să te plimbi
cu calul?” S¬a auzit un „Daaa!”, de i¬a făcut pe toţi să ridice capul înspre
mine, zâmbind. Era una dintre cele mai frumoase/dorite plimbări, în galopul
calului, când dealurile mele dragi păreau altfel. De fapt. în galopul calului,
toate deveneau ciudate, pline de un mister pe care îl sorbeam în lunecarea
vijelioasă printre ele. Chiuiam amândoi de ridicam păsările în căutare de
hrană, care zburau grăbite din calea noii vijelii.
Veneau şi câinii, unii, nu toţi, după noi. Dealurile abrupte
le coboram de¬a curmezişul, dar unii căţelandri se dădeau de¬a dura, ajungând
întotdeauna în picioare. Lătrau la noi să ne grăbim sau poate să avem grijă cum
coborâm. Şi iar începea tornada.
Îmi plăcea să ţin frâiele calului, să pot privi (cât se
putea) înainte. Era o stare, o beţie greu de descris. Mda! Acum îmi dau seama
că galopam de obicei în timpul Apusului, între două stări.
Ca un fulg sunt ridicată de braţe puternice. Vrăjită sunt de
părul negru, lăsat pe spate, de ochii care aprind stelele în întunecimea nopţii
lor. Buzele au conturul surâsului regăsit doar într¬o icoană târzie, a unui
suflet. Au o singurătate pe care o regăsesc în ultima vreme şi în mine, cea de
acum. Devine înspăimântătoare, prezent de dincolo de abis, unde există încă.
Sunt în amintirea copilei din mine. Cuprinsă în braţe care mă susţin pe calul
galo-pând pe dealurile ce parcă se prăbuşesc în urmă. Cei doi câini lup de
munte ai lui, singurii care ne-au însoţit, sunt liniştiţi, nu latră. Nu sar a
joacă în sus. Parcă ne păzesc de ceva numai de ei ştiut.
O lumină argintie mă învăluie, mă dezvăluie înspre un spaţiu
care mă cheamă. Un tremur de aşteptare… o tăcere în care alunec. Zâmbetul
misterios se revarsă din ce în ce mai cuprinzător, de peste tot. Este în toate
acum, este Esenţa pe care nu o voi uita niciodată. Pentru care voi răscoli
pământul şi cerurile într¬un târziu, când îmi voi aminti. Dar, în noaptea asta,
sunt supusă misterului Lunii către care sunt ridicată, care devine oglinda mea.
O să caut mereu acest viu din mine căreia îi sunt hărăzită în această noapte a
clipei. Luna mă absoarbe din braţele care mă ridică, lăsându¬mă parcă să plutesc.
Murmurul Magului îşi îndeplineşte sacra menire, tot mai puternic, până devine
sunet în mine, trecându¬mă într¬o depărtare de care mereu îmi va fi dor. Mâna
lui blândă m¬a mângâiat uşor pe frunte, ca o adiere, liniştindu¬mă. Trăisem o
clipă de singurătate prea vastă, prea de neînţeles atunci, singurătate care
mereu va face parte din mine.
☼
Ne¬am reîntors într¬un târziu la focul aprins la poalele
unui deal. Se auzea doar murmur de cântec care a continuat după ce ne¬am aşezat
şi noi. Nimeni nu se uita la mine, dar toţi mă priveau. Eram prea mică să
înţeleg că a fost o clipă unică a vieţii. Aerul cald al nopţii de vară, focul
care cuprindea cu sete, dar mângâietor, lemnele, cununa de flori dintre care
una sclipea de câte ori o priveam, parcă stabilind o legătură tainică, de
dincolo de fire, aşezată pe cap la întoarcere de magul care mă privea din când
în când cu acel surâs de o bunătate inefabilă, atotcuprinzătoare, cu multe întrebări,
dar şi aşteptări, în ochii lui ca noaptea.
Pe rând, s¬au ridicat şi au început să danseze cel mai
fascinant dans din viaţa mea. Siluete în noapte, luminate din când în când de
focul care izbucnea brusc, ca apoi, tot brusc parcă, se topea, se retrăgea în
adâncul pământului. Era un dans al nopţii cu flăcările. De câte ori se apropiau
siluetele, focul parcă învia apoi lăsa doar Luna şi stele să lumineze.
Doar o privire, şi m¬am ridicat cu braţele deschise spre
flăcările care au izbucnit cu forţă înspre înalturile nopţii, atingând Luna
fermecată. O bucurie ca o cascadă de flăcări mi¬a străbătut fiinţa fragilă, un
râs sonor şi limpede al fericirii din mine a izbucnit stârnind scântei din
focul pe care l¬aş fi îmbrăţişat. Bucuria de atunci, din fiinţa mea, a rămas
ascunsă, dar, în cele mai grele clipe, mi¬a fost sprijin, parcă reînviind de
fiecare dată din acel Foc.
Un râs sonor s¬a ivit dinlăuntrul meu. Acel râs a rămas şi
face parte din mine. Izbucneşte cu o forţă care este numai a lui, cunoscută în
acea noapte. Un râs ca o avalanşă care apare eliberându¬mă de multe, în ceasuri
grele. Uneori, nu se aude, dar rostogolirile lui în mine luminează dinlăuntrul
meu.
Am dansat în acea noapte, în mirajul flăcărilor, până când
una dintre femei m¬a luat în braţe, legănându¬mă uşor.
I¬am aşteptat toată vara următoare. Priveam din vârfurile
dealurilor, doar¬doar i¬oi vedea venind cu şirul lor de căruţe, cu mânjii care
zburdau pe lângă ele.
„Nu mai vin! N¬or să mai vină!”, mi¬a spus Bunicu' înspre
toamnă, răspunzându¬mi la întrebarea mută din ochii plini de lacrimile care au
picurat pe inimă, învăţându¬mă ce înseamnă DORUL de un Neştiut pe care îl voi
căuta de atunci mereu.
Nu l¬am găsit niciodată… Poate e doar o poveste…
Poate EA¬LUNA ştie.
☼
Coroniţa de Sânziene
De mică învăţasem să îmi fac coroniţe din toate florile
câmpului, în ordinea înfloririi lor, după voia LUI. Cele mai dragi? Toate.
Uneori, adăugam la o coroniţă din flori albe un bujor sau un trandafir. Doar
câte unul, prins ca o nestemată în mijlocul frunţii. Sau îmi făceam coroniţe
din frunze, iar fire lungi de iarbă îmi alunecau pe spate. Puneam gingaşele
flori de mac să–mi fie orbitoarele lumini care să anunţe că exist.
Nu ştiu ce gând se
strecura în mine pentru a împlini aceste adevărate ritualuri, dar copilăria,
apoi adolescenţa, mi¬au fost marcate de ele. Şi, mai încoace, de câte ori am
avut ocazia, le¬am împletit. Nu rupând orice floare. Nu pot face asta. Spun o
rugă şi ştiu că Zâna Florilor mi le dăruieşte. Cred în poveşti cu toată fiinţa
mea. Florile parcă se apleacă sub degetele mele şi se desprind cu uşurinţă. Nu
le doare!
Florile de SÂNZIENE! Legendele despre EA le ştiu de mică, de
la Bunicu'. O venera. Mângâia florile cu gestul, cu vorba, cu privirea… Erau ca
nişte domniţe scoborâtoare din stele. Iar când îmi aducea într¬o anumită
dimineaţă o coroniţă, parcă strălucea el. Mult timp nu am înţeles de ce nu mă
lăsa tocmai din florile de sânziene să¬mi fac singură coroniţă, dar m¬am
obişnuit cu ideea că aşa trebuie, adică să mi¬o aducă el de prin cine ştie care
loc vrăjit. Apoi, într¬o bună zi, mi¬a spus că e timpul să îmi fac singură
prima mea coroniţă. Eram deja adolescentă, eram în vacanţă şi nu mă mai săturam
ascultându¬l vorbind sau tăcând, în lungile noastre plimbări pe dealuri,
pajişti, prin lanurile de grâu cu maci. Era noaptea magică a Sânzienelor, a
Doamnelor, urmaşe ale Marii Doamne, coborâtoare din stele, cum aveam să aflu
mai târziu, pe pământul nostru, pentru a ne fi îndrumătoare de neam prin cele
şi cei pe care avea să îi iniţieze.
M¬am pregătit minuţios pentru magica noapte atât de
aşteptată. O noapte de basm, caldă şi plină de miresme care te cuprindeau din
toate părţile. Am ajuns într¬o poiană luminată de raze puternice de lună.
Bunicu a început o rugă, parcă adresându¬se unei fiinţe
apropiate, dar faţă de care avea un imens respect/adorare. „Roagă¬te şi tu”,
mi¬a şoptit blând. „Iană–Sânziană, dăruieşte¬mi cununa de aur!”, am spus, fără
a¬mi mai aminti ruga învăţată dinainte. Am privit întrebătoare spre Bunicul, în
ai cărui ochi am văzut aprinsă o flacără de mândrie: „Doar sunt nepoata lui
preferată!”, am gândit, neînţelegând atunci altceva.
Am început să culeg florile galbene şi fragile, care însă
parcă aveau o putere ca de oţel în ele. Firele se unduiau uşor sub degetele
mele, şi am împletit cununa pe care Bunicu' mi¬a aşezat¬o pe cap. Am simţit cum
o pulbere de aur se revarsă din creştetul meu, prin tot corpul. Am rămas tăcuţi
amândoi în magia care ne cuprindea din ce în ce mai puternic, fără putinţă de
împotrivire.
Simţeam tot mai clar cum sunt purtată spre alte tărâmuri, în
alte spaţii şi timpi, spre o depărtare pe care am purtat¬o în adâncurile mele
şi de care începeam să devin conştientă datorită… coroniţei.
O mare de fiinţe alcătuite din cele mai frumoase vibraţii
aurii este înaintea mea. Văd marea de capete dintr¬o sală imensă, de fapt, un
spaţiu imens, ale cărei margini doar bănuiesc că există. Nimeni nu întoarce
capul spre mine, dar, cum înaintez, se deschide o cărare care se umple la loc
după ce trec. Ajung în primul rând. În faţă este un spaţiu cu o putere mult mai
mare decât cea a celui pe care l¬am străbătut. Aici apar trei Fiinţe dintr¬o
lumină care îi învăluie şi îi cuprinde treptat pe toţi.
Ştiu, fără să¬mi spună nimeni, că trebuie să păşesc spre ei.
De fapt, ei mă atrag prin forţa lor în centrul spaţiului. Alunec ca o boare şi
rămân în măreţia care începe să mă cuprindă. Un cerc de Lumină începe să se
contureze deasupra noastră, cuprinzându¬ne în razele care coboară din EL.
Ploaie de aur, cu cele mai fine şi mai strălucitoare lumini pe care mi¬a fost
dat să le văd vreodată. Pătrunde blând în mine transformând total fiinţa care
am fost până acum. Mai trăisem stări asemănătoare în timpul rugăciunilor şi
meditaţiilor făcute cu Bunii şi Marii Învăţători. Dar acum, parcă e totalitatea
tuturor acelor clipe. De fapt, mult mai mult. Reverberaţiile din jur se
transformă în sunete care se adună ca o uriaşă sferă, cuprinzându¬ne în ea.
Apoi explodează, îndreptându¬se spre toate lumile Creaţiei LUI. Rămân nemişcată
în vibraţia sunetelor. Ele se înalţă spre Lumina de deasupra cercului în care
suntem, revenind apoi ca o stare de împlinire asupra tuturor. Cele trei fiinţe
de lumină mă cuprind într¬o contopire în care nu¬mi dispare conştiinţa de sine,
dar, împreună, devenim un tot din care se desprinde doar o UNICĂ fiinţă,
asemănătoare şi totuşi diferită de mine. Am fost UN întreg, suntem şi acum, dar
în două fiinţe.
Sunete vii de uimire se înalţă spre cerul de deasupra.
Înţeleg că, pentru această clipă, am fost pregătită îndelung. Menirea mea aveam
să o aflu în curând, cu o bucurie imensă când mi¬ai spus: „Vei fi prima
întrupare a FEMEII pe Pământ. Zeiţa Femeie apoi Femeia sacerdotesă,
Iniţia-toarea. Vei deveni iniţiatoarea Iniţiaţilor. În misiunea Ta, vei primi
ajutor de la Cel care s¬a format odată cu tine, pentru o nouă devenire pe
planeta care vă este dată în grijă. Voi veţi hotărî ce aveţi de făcut, prin
respectarea Legilor divine”.
Glasul LUI pătrunde adânc în mine. Nu voi uita niciodată
menirea care mi¬a fost dată spre Împlinire. Cercul de Lumină de deasupra
capetelor noastre mereu va exista, cunună care ne este şi ne va fi veşnic
legământ. Veşnic! Acesta va fi primul simbol pe care îl voi dezvălui celor de
pe planetă.
Mii de fiinţe de lumină mă vor însoţi. Vor fi timpuri când
cei de pe planetă le vor vedea în toată splendida lor frumuseţe. Apoi, grupul
lor se va restrânge în temple, unde tot vor fi adorate. Îi vor iniţia pe cei
desprinşi din EL, care vor uita mai repede cine sunt, ce menire au.
La unele fiinţe, puritatea şi frumuseţea lor va deveni motiv
de mândrie şi de orgoliu. Aşa se vor înveşmânta în straie groase, grosiere,
trebuind apoi să înveţe să le transforme în veşmânt de lumină prin multe
treceri, prin multe vieţi pe pământ. Prin multe dureri şi pierderi, prin
despărţiri de cei cu care coboară ca parte a lor pe planetă. Toţi şi toate
desprinşi din noi, cei DOI ¬ UNU dintru acest Început al Începuturilor. Ne vom
regăsi într-un Final, într¬o deplinătate care va cuprinde planeta atât de
iubită. Mereu vor fi spirale de lumină, de legătură cu TOTALITATEA FIINŢEI.
Mulţi o vor simţi singuri, din când în când, mulţi vor vrea şi vor învăţa să
devină pe deplin conştienţi de ea. Învăţături care se vor transmite mereu şi
mereu.
În jurul meu, apar fiinţe gingaşe, a căror bucurie se revarsă
în mine, parcă întregindu¬mă. „Sânzienele!”, şoptesc şi retrăiesc clipele de
până acum, de pe pământ, ca parte desprinsă din Marea, Divina Întrupare a
Cerului, a Femeii coborâtă şi prin mine aici, pe pământ, în deplinătatea
splendorii EI.
„Noi am ales să nu fim niciodată întrupări, tu, da! Şi te
iubim pentru asta, pentru Puterea de care dai dovadă. Ne cutremură durerea
dorului din tine. Este mai mult decât putem noi trăi, dar înţelegem. Vibraţia
noastră nu se mai poate transforma, ea este limita noastră, aşa, ca în acestă
noapte, unica din an. Şi pentru ea am făcut mari eforturi, dar de dragul celor
ca tine, lângă care vrem să fim. Dacă am coborî în materie, ne¬am dezintegra.”
Unele au făcut¬o fără Voia Divină, iar acum sunt… Flori, sunt disipate în multe
flori. Fiecare floare cuprinde/are o mică vibraţie dintr¬o zână¬sânziană. Nu
ştie nimeni dacă vor putea vreodată redeveni Fiinţe de lumină.
De asta se spune că totul este viu pe planetă. Când cineva
rupe o floare şi nu se roagă înainte, o rupe cu tot cu vibraţia din ea. Şi ne
doare pe toate. Atunci când auzim ruga, ridicăm vibraţia din acea floare, şi ea
rămâne în spaţiul planetei, luminând. Durerea provoacă perturbaţii atmosferice
uneori, cum spuneţi voi. Când e prea mare cantitatea de durere provocată,
atunci şi revărsarea de durere e pe măsură. Dar oamenii nu mai ştiu asta şi se
înspăimântă de cutremure sau de ploi torenţiale sau de tsunami.
Tu eşti cea din grupul nostru care a ales întotdeauna să FIE
pe pământ. Ai retrăit în noaptea asta formarea TA, ca şi a noastră, a tuturor.
Suntem toate EA, fiecare în parte, dar şi ca întreg. Chiar în această viaţă,
vei avea multe de îndurat, de învăţat, dar îţi vom dărui din bucuria noastră
mereu. De asta ai fost adusă aici, în această noapte. Cândva, va mai fi una,
dar doar dacă vei fi împreună cu EL. Atunci, menirea ta va fi aproape de
împlinire. Vei fi conştientizat multe din cele ce le¬ai aflat în această
noapte, dar pe care o să le uiţi. Ele vor rămâne în tine, în memoria celulelor
tale. Ele îl vor atrage cândva şi pe EL. Până atunci, vei învăţa pas cu pas
ceea ce ţi¬ai propus. Îi vei învăţa şi pe alţii. Partea umană, magnetismul
planetei, va fi un mare învăţător în a te detaşa. Grea durere provoacă această
detaşare, înţelegere, care le va fi dată multora, dar puţini vor avea puterea
de a o pune în practică. Vei vibra cu sufletul multora, unii vor vibra mai
puternic cu al tău. Atunci vei trăi clipe de fericire. Dar fugare. Nu vor fi
împlinirea pe care o ştii, aceasta va veni doar când vei fi pe deplin pregătită.
Şi EL, la fel. Are multe de împlinit. Va şti şi el mereu că
te caută. E la fel de puternic şi de minunat ca şi tine. Vă vom ocroti pe
amândoi, aducându¬vă din când în când aminte unul de altul. De întâlnit, sigur
vă veţi întâlni. Această informaţie nu ţi¬o vom şterge, ca să¬ţi fie mai uşor,
ca să poţi să te ridici din clipele grele, umane. Dar încrederea în ea îţi va
aparţine întotdeauna. În această viaţă, ai multe de conştientizat şi apoi de
dus la împlinire, pentru tine, dar şi pentru alţii. De aceea, te vom ajuta
mereu în ceea ce ţi¬ai dorit când ai depus jurământul.
CUNUNA! Mă trezesc din visare, ducând repede mâna spre
Cununa de pe cap. Simt atingerea florilor ca pe cea mai mare şi mai deplină
confirmare că visul nu a fost doar un vis.
Bunicul mă urmăreşte atent. Nu întreabă nimic. „Acum ştii”,
spune el. „Mai târziu, vei şi înţelege”, spune blând, apropiindu¬mi capul de
pieptul lui. „Toate au un timp al lor, căruia nu i te vei putea împotrivi”, îmi
spune cu o umbra de durere în glas. O lacrimă curge din ochii lui, vestind
timpurile care au să vină.
☼
Zânele sunt şi au rămas pentru mine ca o mărturisire din
gândirea necunoscută a lui Dumnezeu pe care noi oamenii vrem a o cunoaşte. Cântec
fără de cuvânt pe care doresc să îl cuprind în mine, să învăţ că nu sunt
singură ci în acord cu natura fremătând de bucuria Lui: Cartea din care învăţ
să citesc atunci când devine realitate descoperită între două secunde din inima
mea, asemeni iubirii.
Zânele sunt parte din farmecul Femeii. Poporul Cheyenne
vorbeşte despre Femeia Stea care a coborât din Ceruri pe Pământ. Sau în alte
legende se spune că ea a apărut în manifestare dintr¬o lacrimă a Zeului care a
căzut pe pământ şi a format un lac. La suprafaţa apei a îmbobocit un lotus,
care deschizându¬se, a revelat¬o pe zeiţă. Dar la noi?! Aici Ea a devenit şi
Zâna Zânelor, care strălucesc în jurul ei sporindu¬i frumuseţea atunci când îi
mărturiseşte LUI iubirea.
Iar zânele lacurilor, şi pădurilor şi florilor şi a tot ceea
ce este scris ca viu în Cartea Vie a Vieţii, sunt aşa, mereu, sub
Binecuvântarea Lui, asemeni îngerilor.
De zâne trebuie doar să te bucuri, aşa cum te bucuri de
Dumnezeu. Altminteri ele te pedepsesc învăţându¬te ce trebuie să faci.
Zânele – Gândul frumos al lui Dumnezeu plin de Iubire, pe
care ÎL vedem doar cu ochi de copil. Iar natura fiind parte din Creaţia Lui, în
care El însuşi e cuprins, cele care ne însoţesc în cunoaştere sunt zânele. Ele nu
ne spun nimic, doar se joacă cu noi, cântă cu noi, ne iau în dansurile lor
vijelioase sau ca o părere de adiere de crezi că armonia este nemişcare de la
un capăt la celălalt al nemarginilor, tu plutind asemeni unui vis.
☼☼☼
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Voi respecta opiniile fiecăruia. Dar vă rog să aveţi o exprimare decentă. Anonimatul persoanei nu-l exclude pe cel spiritual. Din când in când voi face aici completări la cele publicate pentru a nu interveni în text.