2. Poveşti din poveşti

                                              
                                         2. Poveşti din poveşti

                      

                         De ce exist, Pasărea Paradisului, Iubirea ca o mântuire

                                                                   

                                                  De ce exist

Amintiri din amintirea poveştilor ascultate de un copil scrise acum cum m­-am priceput.

Nu există om a cărui viaţă să fie lipsită total de durere, de suferinţă iar acestea împărţite pe o mare gamă de sentimente, emoţii, trăiri, senzaţii.

De ce le avem, de ce trăim, de ce le consumăm (sau ne consumă ele pe noi…). Sigur, toate acestea au un scop.

Dar care, Cerule înstelat şi mare?

De ce existăm… de ce exist?

A fost destul de greu să-­mi pun întrebările astea…Nu am găsit un răspuns. Am întrebat peste tot în jur, nimeni nu ştia şi unii chiar păreau deranjaţi de întrebări. Am înţeles că nu şi le puseseră niciodată, că nu prea voiseră să se gândească la aceste lucruri sau nu voiau să mi le spună. La mine pe planetă, ca pe multe, multe altele, nu avem corpuri, aşa ca ale oamenilor, deci noi nu avem „senzaţii”, care se transformă în emoţii de diferite culori şi chiar sunete şi care leagă oamenii unii de alţii. Ba, chiar am observat că acestea se duc mai departe, când se adună mai multe şi pot călători prin cosmos.

Mare minune, dar pe care oamenii nu prea o văd când sunt aici pentru că ei nu văd gândurile (aici am învăţat că dacă nu le transformi în „vorbe” nimeni nu te aude), iar a „simţi” câteodată poate fi un dezavantaj care „doare”, provoacă „emoţii”. Ori tocmai aceasta face cât toate dezavantajele la un loc, aveam să învăţ.

Am venit aici atrasă de unda a două gânduri care a provocat un asemenea semnal că 
m­-am hotărât să plec de pe steaua mea pe acea undă de lumină. A fost plăcută călătoria pentru că am văzut Marele Cosmos, un pic cam rece, dar minunat. Apoi, am dormit o perioadă.

M-­am trezit AICI şi am învăţat ce este „căldura” oamenilor, care nu ajunge până la mine acasă şi noi o cunoaştem doar din poveşti sau…când ni se dă voie să privim pe ecrane la pământeni. Dar tot nu o înţelegem, e doar o „noţiune”, aşa cum se învaţă toate.

Aşa am învăţat ce înseamnă „să ai nevoie de cineva” care te învaţă, cel puţin la început, ce înseamnă acea căldură şi căreia ei îi spun „iubire”. Privind la ceilalţi sosiţi aici, mi­-am dat seama că nici pe planetele lor nu este această vibraţie căreia oamenii îi spun IUBIRE iar noi, cei din Cosmos a trebuit să-­i spunem la fel, neştiind ce este şi ce alt nume să-­i dăm. Acasă, mi s-­a explicat că este „precum căldura” pe care noi o luam din Marele Soare care nu apune niciodată. Aici, el se mai culcă, din când în când (i se spune „timp” acestui „când”).

Noi folosim razele lui pentru a ne alimenta (hrăni) şi a exista mult, muuult „timp” (după noţiunea asta a oamenilor).

Aici, „înveţi” să iubeşti. Parcă faci mereu şi mereu experienţe, iar unii… tot nu sunt mulţumiţi, adică nu se simt „hrăniţi” de acestă energie, care ba îi încălzeşte, ba îi răceşte… de nu mai ştiam ce se întâmplă. Asta până am ajuns să experimentez şi eu. Ba, se mai şi plâng uneori şi au o stare care se numeşte „supărare” (atunci când „se răcesc” de ţi­-e şi ţie rău dacă stai prea mult pe lângă ei).

Pe planeta mea nu există flori şi copaci, munţi şi mare, apă şi vânt. Acolo sunt doar „esenţe” frumos ambalate în recipiente pe care avem voie să le studiem după perioade în care învăţăm „istoria” Planetei Albastre, care mie mi s­-a părut uimitoare întotdeauna, de asta am şi trecut în fişa mea în drepul rubricii: „Unde vreţi să vă continuaţi studiile”, această planetă.

Aici, fiecare floare „colorează” aerul din jurul ei şi provoacă vibraţii cărora înveţi să le spui „miresme”. Sunt tare plăcute! Dar oamenii „le simt” şi, dau ochii peste cap. Ei nu le „văd” că sunt reale.

Valurile mării m-­au înspăimântat pentru că se uneau cu cerul şi nu înţelegeam unde zboară păsările: în apă sau pe cer. La început tot priveam şi tot priveam şi toţi s­-au grăbit să-­mi explice că apa şi cerul sunt două „elemente” diferite…

Aşa am învăţat că fiecare floare are culoarea ei şi mirosul ei („parfum”), care nu călătoresc prin aer şi nu strălucesc- aşa cum crezusem eu. Că păsările zboară doar pe cer nu şi prin apă, acolo „stau”, plutesc.

Ciudate explicaţii mai au oamenii pentru toate. Dar, le­-am învăţat în „timp”, noţiune care a devenit foarte importantă dintr­-odată.

Era ceva care a plecat, dar trebuia să fie. Şi ceva care va fi. Adică „ieri” şi „mâine”. Trebuia să ştiu ce am făcut „ieri”, uneori să şi dau socoteală. Adică „ieri” acesta, era când am spart o cană şi mă certa mama pentru acest „ieri”. Adică ceva care trecuse deja, aşa că… ce rost mai avea? Ştiam că nu am să mai repet „operaţiunea” în viitor.

Tare încurcată am fost şi cu „măsurarea” timpului. Noroc că oamenii aveau ceva care „spunea” mereu cât este timpul lor sau chiar al altora.

„Ieri” mai era şi altceva, era „undă de energie” pe care trebuia să o port cu mine (destul de neplăcut uneori, greu întotdeauna) şi care se numeau „amintiri”.

Aici, este o altă ciudăţenie. Nu trebuie să uiţi ceea ce citeşti într­-o carte. Asta e de la sine înţeles, dar să nu uiţi cuvinte sau acele semne pe care le fac oamenii şi spun că sunt „gesture”, ce rost are?

La început răspundeam după cum vedeam cuvintele lor că vin spre mine… mai repede sau mai lent, mai calde sau mai reci. Uneori chiar amestecate de deveneam „confuză”. Oricum răspundeam la fel. Mi s-­a spus, de c-am multe ori, că nu aşa se „comunică”, că mai trebuie să taci sau să „uiţi”, adică să trimiţi la „ieri” acele cuvinte sau gesturi.

Iar cuvintele, nu sunt totdeauna asemănătoare cu „stările” pe care le „vedeam”.

Greu a fost să învăţ „cuvintele”, pentru că ele au sunete care se tot repetă şi tu înveţi să le „ansamblezi” unele după altele, trebuie să faci şi pauză, ca să nu se amestece (la noi nu este aşa, gândurile ni le deschidem spre cine vrem iar dacă vedem un simbol în acea clipă ştim totul despre el).

Deci, am învăţat să aşez sunetele unele lângă altele, să fac pauze… ca să le „transmit” mai bine, mai clar (uneori o mai dădeam în bară… cum spun tinerii pământeni acum).

Tot la început, vedeam că sunetele sunt ca şi culorile: treceau pe lângă mine, unele se loveau de mine, altele se opreau în mine. Am fost învăţată că trebuie să le opresc pe toate, să „gândesc” şi apoi să spun şi eu ceva, ca răspuns „bine gândit”.

Se învârtea Pământul cu mine uneori aşa de ameţitoare a fost această „lecţie” umană (chiar şi acum e dificil ce să spun şi ce nu, ce să primesc sau nu).

Cuvintele, unele, au devenit acele „amintiri”. Ele erau deja „stări” care au început să formeze „ceva”. Aveam să învăţ că se numesc „sentimente umane” exact pentru ce venisem pe planetă. Începusem să le „simt”, să simt sunetele altei persoane. La început, acele sunete/­cuvinte erau frumoase, blânde şi calde. Cu timpul au devenit tari, tăioase, ascuţite. Şi, pentru că a trebuit să le „opresc” în mine au apărut o mulţime de gânduri care atunci când se uneau unele cu altele, formau o „durere” sau o „bucurie” sau „teamă”, „furie” multe, foarte multe „sentimente”. Pentru că nu aveam ce face cu ele, le-­am lăsat să se aşeze înlăuntrul meu. Am început doar să ascult şi răspundeam când sunetele din mine se aşezau aşa cum erau cele care erau. Uneori nu reuşeam foarte repede, aşa că le păstram şi pe acestea. Parcă „depozitam” mereu, realizând adevărate „stocuri”. Mai târziu, tocmai aceste stocuri am observat că provoacă ceea ce oamenii numesc iubire uneori, alteori boală.

Şi, am învăţat şi „reacţii” pe care a trebuit să le stochez şi încă destul de repede. Când ţi-­e „frică”, adică scânteiezi foarte repede, ca nişte fulgere, care te străpung în sus şi în jos, apare altă culoare, sunetele „ţipă” şi ele, începi să tremuri, ce mai, te înmoi tot, energia fuge de la tine, tremură mâinile şi picioarele.

A fost interesant la început, pentru că atunci când eşti mic, înveţi din poveşti ce este frica, teama şi multe altele, apoi ele tot se adună, tu creşti şi nu mai asculţi poveşti ci participi tu la ele şi ele devin „stări”, care la noi pe planetă sunt etichetate ca „bombe” (şi mânia, şi furia şi ura, dispreţul…) sunt ţinute în recipienţi bine închişi şi ni se explică că sunt stări care „distrug” planete întregi, dar şi pe noi.

Iar oamenii le folosesc „liber” după bunul lor plac sau inteles sau, uneori, nici ei nu ştiu de ce.

Dar unora le place, însă toate acestea dau „în boală” şi trebuie scoase de către un „doctor” (o durere care „doare”). Unii aleg special să vină aici pentru a „simţi” toate acestea şi apoi să poată deveni profesori pe planetele lor sau oriunde aleg să se ducă, în funcţie de cât au învăţat pe Pământ să dezamorseze aceste „bombe”.

Numai că oamenii nu văd ceva: cauza acestor bombe, care le distruge frumosul trup, este comandată de computerul de „sus” şi nu ştiu să folosească computerul principal de la mijlocul corpului. Acesta este alimentat cu energia din inima lor, unde e adăpostită steluţa care este a Creatorului nostru, a tuturor. Computerul de sus, emite, uneori, energii atât de întunecate, că acoperă strălucirea steluţei şi oamenii „uită” că o au.

Unii, pleacă cu gândul în căutarea ei. Numai cu gândul şi, se întâmplă dacă „gândesc” destul de mult şi de tare să creeze o rază de lumină care ajunge la steluţa din inimă. Atunci ei IUBESC, devin pentru o perioadă mai mare sau mică „iubire”. Este tare frumos să-­i vezi cum încep să strălucească!!! Uneori, rar de tot, strălucesc atât de tare că luminează multe lumi, devin ca nişte sori iar în acele lumi începe Viaţa.

Aici, pe planetă învăţă fiecare după cum doreste, să aprindă şi să menţină această steluţă strălucitoare. Iar când nu fac asta, adică nu învaţă, pentru că unii sunt leneşi, dau vina pe alţii că le stinge steluţa.

Prima mea iubire a fost simplă şi nu îmi cerea nimic. Era a celor care m-­au chemat şi 
m­-au iubit ca nimeni altcineva de atunci: mă iubeau că am venit la ei, îmi erau recunoscători pentru asta. Aşa am învătat să-­i iubesc şi eu… şi a fost tare frumos, toate erau lumină în jurul nostru…

Apoi, am învăţat că sunt mai multe „feluri” de iubire. Pe unele chiar le­-am ascuns în adâncul inimii şi nici nu am ştiut unde s-­au dus. Ocupată cu celelate „învăţături” umane, am uitat de ea.

Aşa că am început să învăţ „umbra iubirii”, care tot venea şi pleca de nu reuşeam să înţeleg mare lucru. Ba, vedeam oameni care vorbind cu mine „mă iubeau” dar dacă se întorceau imediat spre altcineva „scăpărau scântei”, adică erau furioşi. Sau… invers!!!

Greu de priceput cum se poate cineva să fie aşa, dar oamenilor le reuşeşte de minune. Am încercat şi eu. Cerule mare!!! Tare greu este!!!

De multe ori chiar râdeam de „jocul” acesta, dar am văzut că la cei care îl iau în serios, poate deveni grav, se pot îmbolnăvi, îi „doare” ceva şi atunci… iar la doctor să le scoată durerea.

Privirile oamenilor sunt foarte expresive. Cred că ele au legătură cu inima lor. Poţi să citeşti în privirile lor… ca într­-o carte, tot ceea ce sunt ei. Dar, pentru asta trebuie să înveţi să le desluşeşti, pentru că oamenii sunt tare ciudaţi şi aici. Ei ştiu să mintă, să înşele, să fure, să se ascundă, să ucidă. Iar atunci privirea lor este „grea” sau alunecoasă (alunecă aşa… într-­o parte). Dar, când este o privire de prietenie, de iubire, atunci ştii că ai venit pe cea mai frumoasă planetă. Atunci, şi tu şi ei ştim că suntem pe fire de undă cu Creatorul şi facem să lumineze multe universuri, aşa de mare este iubirea oamenilor!!!

Cel mai frumos este când oamenii emană din tot ceea ce sunt formaţi, acea căldură a cărei totalitate i se spune IUBIRE. Numai că şi aici, sunt mari, mari deosebiri de stare, de manifestare, de transmitere…

Când unii oameni emană iubire către o floare, ea răspunde, aerul se încălzeşte şi străluceşte. Şiiii este molipsitor. Florile din apropiere strălucesc şi ele şi copacii şi iarba auzi şi sunete care reverberează în tine… Iar când ating cu mâna o floare şi o „mângâi” este şi mai frumos… explodează totul de atâta iubire. Numai pe Pământ se întâmplă asta, pentru că aici există flori, şi copaci şi multe animăluţe şi multe, multe frumuseţi pe care unii nu prea le văd, totuşi.

Cu oameni nu este la fel. Ei „uită” mereu de „căldura iubirii”. Când, cică, sunt „supăraţi” pe tine, nu poţi să le dai iubire, să-­i „atingi”, pentru că atunci ei sunt „ocupaţi” cu supărarea lor, pe care vor ca şi tu s-­o „simţi”, să nu îi laşi singuri şi dacă o faci… se „supără” şi mai rău.

Uf!!! Asta nu prea înţeleg eu pe pământ: nu ar fi mai bine să uite supărarea şi să-­şi amintescă de iubire, ca să creeze o undă cu inimioara lor??? Tare greu se mai întâmplă asta, pentru că oamenii te „uită” de tot, sau spun că nu „te iartă”. Supărarea, tot la ei rămâne şi „suferă” în continuare, de iar ajunge să-­i doară şi… iar la doctor să scoată durerea, prin altă durere, evident (se numeşte „operaţie”). Oamenii mari, trebuie să înveţe mereu, pentru că sunt „zăpăciţi”, uită cea ce au învăţat ieri şi mâine nu mai ştiu. Şi se tot uită în jurul lor, cică… vor să găsească „ceva” şi tot caută şi caută. Au uitat demult că au înlăuntrul lor ceea ce caută: steluţa din inimioară. Acolo sunt stocate gândurile lor frumoase, de iubire, gânduri care nu se pot vedea până când oamenii nu emit un „bip”, aşa cum ai apăsa pe butonul unei telecomenzi.

Toţi pământenii suntem „călători” şi avem o steluţă ascunsă în piept şi am venit cu „invitaţie” atraşi de undele gândurilor, „numai de iubire”, chiar dacă unii nu le mai găsesc când ajung aici, câteodată… nici una. Atunci e „naşpa” rău de tot… nu înveţi de la început ce este iubirea. Şi, dacă gândul lor se aude străbâtând spaţiile, de ce nu-­l folosesc şi aici, între ei? Unii se „sperie” de-­a binelea şi spun că „nu se poate” şi se ascund în nişte nori tare întunecaţi, de care mi­-a fost „teamă” uneori.

Oamenii se mai plâng de ceva… şi încă foarte tare. Se plâng de TIMP. Ori spun că au „timp liber” ori „timp ocupat”, uneori îl transformă în „timp psihologic” sau „timp chronologic”. Primul este pentru ceea ce simţi tot adunând datorită computerului de „sus”, iar timpul cronologic este atunci când te uiţi mereu la ceasul de la mână şi-­ţi creezi o stare care se numeşte „grabă” şi atunci spun că „nu mai au timp deloc”.

Aşa că m-­am întrebat de multe ori: unde îşi pun/lasă oamenii timpul de nu-­l mai au?! uneori spunând că nici nu-­l găsesc. Tare „suciţi” sunt oamenii…

Dacă l­a început toţi au fost extrem de amabili cu mine, cu timpul m­-au abandonat spunând că „am crescut”. Crescuse doar corpul meu eu tot nu învăţasem să „simt”, că doar pentru asta venisem, nu?

Abandonarea asta m-­a derutat, nu ştiam să „simt” acel „mă doare”, aşa cum auzeam mereu în jur. Şi… am „spus” şi eu „mă doare”. Cerule mare!!! Am fost „servită” imediat cu ceva care semăna a lovitură numai că nu se vedea pe corp nimic, apăruse o pată în dreptul inimii. M­-am uitat şi am văzut că era la toţi oamenii, mai mare sau mai mică, mai întunecată sau nu… Tot repetând din timp în timp acea pată a făcut să uit, să uit şi eu de steluţă şi chiar am rămas singurică pe pământ. Începuse să mă „doară” că plouă sau nu, că pot face ceva sau nu, că pot comunica cu cineva sau nu… multe „dureri” şi toate deveneau prea grele pentru înţelegerea mea aşa că trăiam cu ele tot încercând să caut şi eu „ceva”, privind, ca şi ceilalţi, în jurul meu.

                                                                        ☼

                                                  

                                                Pasărea Paradisului

Cândva am auzit o poveste care mi­-a plăcut tare mult. O uitasem până de curând, când am descoperit melodia „PĂSĂRILE PARADISULUI” (a formaţiei B.Z.N.) şi parcă m­-a lovit o stea.

Încet, încet, o altă poveste s-­a născut în inima mea, amintire vie din poveştile copilăriei, pe care m­-am hotărât să o scriu, poate cineva o va citi şi va găsi un răspuns, o vorbă bună.

O stea călătoare a văzut în drumul ei prin Univers o planetă care a atras-­o ca un miraj: Planeta Albastră. A hotărât să coboare pe această planetă care strălucea ca un safir, luminând cosmosul rece.

Pe celelalte planete, coborâse destul de uşor. Dar aici s-­a întâmplat ceva la care nu se aşteptase: Viteza creştea din ce în ce mai tare şi nu mai avea control asupra zborului. Unda de energie pe care călătorea devenea din ce în ce mai fierbinte şi zbura din ce în ce mai repede.

Se simţea atrasă de forţe mult mai mari decât tot ceea ce întâlnise până atunci, forţe care au devenit copleşitoare, mai puternice decât forţa ei. Se învârtea aiurită, ameţită de întunericul şi de lumina care-­i desfăceau şi refăceau trupul, până când pierdu şi legătura cu unda ei, pe care călătorise spre atâtea stele.

Se înfricoşă de forţa nemaiîntâlnită până atunci şi care a lăsat-­o fără putinţa de a se întoarce printre stele, acasă. Forţa Planetei Albastre o captase şi o transformase într­-o imensă minge de foc, o stea căzătoare.

În timp ce se prăbuşea, gândea: „Cerule înstelat şi mare! Oare aşa se va termina călătoria mea prin universuri? O, Cerule mare şi necuprins! O să mă mistui în flăcări, aşa cum am auzit în copilăria mea stelară?” În ea se petreceau schimbări ciudate, aşa că a închis ochii a rugăciune.

Ştia că va lua înfăţişarea locuitorilor ultimei planete pe care o vizitase, pentru că aşa era Legea. O clipă, s­a gândit să-­şi ia rămas bun de la tot. Dar n-­a mai reuşit. S­-a prăbuşit ca­ntr-un abis.

Când o căldură mângâietoare i­-a atins trupul, un geamăt puternic a izbucnit din ceea ce fusese o strălucitoare stea. Devenise un balaur cu solzi cenuşii, cu ochii ca două rubine şi care au scos foc atunci când a încercat să spună ceva. În groaza care a cuprins­-o, a uitat cine este, de unde venise, de ce venise. A uitat că locuitorii planetei balaurilor îşi pustiiseră steaua, pentru că vorbele lor ardeau totul în jur, distrugând totul, şi pe ea, şi pe ei înşişi. Ştiuse că, pe Planeta Albastră, va lua ultima înfăşişare avută.

Dacă până acum păstrase, chiar vag uneori, amintirea a cine era, acum simţea cum un văl negru o cuprinde şi… uită cine este. S-­a ascuns în locuri întunecate, pentru a se feri de acele fiinţe care fugeau îngrozite când o vedeau. Foamea şi singurătatea au făcut­-o să devină din ce în ce mai întunecată şi, în locul unde altă dată strălucea un strop de lumină dat ei de Creatorul Însuşi, acum era un bulgăre din ce în ce mai negru, din ce în ce mai greu. Până când, într­-o zi, ieşind din locurile întunecate, a simţit o imensă plăcere la vederea fiinţelor care fugeau înspăimântate. A început să pustiască totul în cale… Să stăpânească totul, era unicul gând. Acele fiinţe care-­şi spuneau OAMENI părăseau pământurile şi lăsau pradă fiarei flămânde totul, încercând să se refugieze cât mai departe.

Au încercat să o atace, să o distrugă… Dar nu au reuşit. Fiara devenea din ce în ce mai puternică odată cu fiecare izbândă, iar oamenii erau din ce în ce mai îngroziţi. În curând, nu aveau să mai aibă unde să se refugieze, dar nici curaj să mai atace fiara nu mai aveau. Ar fi devenit, iar, mai puternică. La sfatul ţinut, nimeni nu a găsit vre-o idee de a scăpa de pacostea care le ameninţa viaţa.

Într­-o zi însă, o fetiţă care nu mai avea pe nimeni, pentru că ai ei se prăpădiseră din cauza urgiei căzute din cer, a ajuns înaintea balaurului fioros. A ridicat ochii senini şi luminoşi şi l­a întrebat: „Tu eşti steaua călătoare care a venit din cer? Te caut de când te-­am văzut căzând şi mi­-a fost teamă că ai păţit ceva. Acum, de ce faci ceea ce faci?”

Balaurul a privit cu uimire în ochii curaţi ai copilei. Din ochii lui au pornit fulgere, din gura lui au ţâşnit limbi de foc, dar fetiţa nu s-­a speriat.

Ridică blând mânuţa şi o îndreptă spre inima balaurului. Acesta se lăsă la pământ, iar mânuţa mică îi atinse inima.

Un fir de lumină izbucni din acel loc şi plecă spre tăriile cerului. Balaurul simţi că­-l cuprinde o căldură moleşitoare, care începea să-­i alunece prin tot corpul. Freamătul care-­l cuprindea părea de foc, dar nu-­l ardea, ci-­i transforma fiinţa într-o dulce vibraţie, cum nu simţise niciodată. Înlăuntrul lui, totul fierbea şi clocotea, dar se simţea aşa, cum începea să-­şi aducă aminte că fusese creat de EL.

Fetiţa nu­-şi dezlipea ochii din ochii lui şi-­i atinse uşor cu buzele fruntea. Îl întrebă: “De ce faci atâta rău?”

Iar balaurul răspunse: „Pentru că am vrut să mă apropii de cineva şi să întreb DE CE EXIST. Ce caut eu aici? Toţi au fugit din calea mea, aşa că am întrebat urlând, ca să se audă în toate tăriile cerului, am scrijelit pământul cu întrebările mele, am vrut să scriu cu foc şi pe cerul mare”. Şi, în acea clipă, balaurul adăugă „nesfârşit şi înstelat”, iar firul de lumină care plecase din inima lui căzu ca o ploaie lină care-­l cuprinse în întregime.

Fetiţa şopti: „Exişti ca să înveţi să fii TU”.

Balaurul începu să se transforme, începu să-şi schimbe chipul hidos care adusese atâta nenorocire. În locul solzilor mari şi tăioşi, se iveau pene colorate ca razele soarelui. Iar din balaurul fioros de altădată, răsări PASAREA PARADISULUI.

Fetiţa privea cu uimire şi cu bucurie la minunata pasăre din faţa ei.

„Cine eşti tu, cine sunt eu?”, întrebă fetiţa.

„Pasărea Paradisului! Hai, vino, zboară cu mine!”, răspunse pasărea.

„Inima ta curată a eliberat liniştea, pacea şi bucuria pe care le vom sădi noapte de noapte, împreună, în inimile tuturor oamenilor. Apoi, vom pleca departe de lumea împietrită a celor care nu-­şi vor aduce aminte visele, pentru a le crea în viaţa lor. Te voi duce acasă, în ţinutul ceresc de unde am venit amândoi, micuţa mea stea, tu, care ai venit aici înaintea mea, ca să mă ajuţi să redevin ceea ce am fost amândoi cândva”.

Şi, de atunci, Pasărea Paradisului, împreună cu fetiţa, veghează visele pământenilor.

Dar oamenilor le lipseşte puterea de a-­şi dori ca visele să se împlinească sau le uită când le apare peste zi un alt vis, vis izbucnit din întunericul minţii lor. Nici să­-şi lase gândurile de iubire şi de lumină să fie rostite de la unul către altul nu mai ştiu să o facă.

Aşa că Pasărea paradisului şi mica stea nu s-­au întors încă acasă.

„Trebuie să vă doriţi şi să spuneţi tare şi clar, iar visele vi se vor împlini”, şoptesc cei doi noapte de noapte. Dar oamenii sunt zăpăciţi de mirajele din jurul lor şi nu aud totdeauna, nu înţeleg totdeauna, cu toate că şi sufletul lor le mai aduce aminte din când în când. Aşa sunt oamenii: Zăpăciţi! Şi aşa învăţă şi ei uneori să zboare, şoptind la rândul lor, în visele altor oameni.

Asta este povestea mea. Şi dorinţa mea este ca toţi oamenii să­-şi aducă aminte visele, atunci când soarele dimineţii va străluci în inima lor, până ce ea va deveni luminoasă şi liberă, precum a fost meniră să fie.

Soarele dimineţii îi va face pe oameni mai înţelepţi, iar iubirea, pacea şi lumina vor deschide calea de lumină spre ţinuturile de unde au venit cândva.

Chiar dacă nu tot timpul îmi aduc aminte de Pasărea Paradisului şi de fetiţa din visele mele, aş vrea să fie cât mai mulţi oameni care îşi aduc aminte, pentru a mă putea intoarce acasă, de unde am venit cândva.

OAMENI BUNI, spuneţi­-le celor din jur, scrieţi-­le visele voastre, dorinţele şi dorurile voastre. Sau scrieţi, telefonaţi!

Poate nu ei vă vor răspunde. Dar cineva vă va auzi şi acel cineva înseamnă că îşi aminteşte de PASĂREA PARADISULUI şi de MICA STEA.

                                                                   ☼

                                         

                                                   Iubirea ca o mântuire

Tainele Fiinţei care suntem. Ţesem mii de poveşti, toate cu câte o undă de adevăr.

Voi încerca să creionez Povestea Femeii, aşa cum îmi apare uneori în vise. Povestea fiecărei Femei, a fiecărui Bărbat.

Se spune că demult tare, în aceste ţinuturi, a coborât din ceruri o zeiţă, devenind femeie, apoi zână, până când va deveni zeiţă din nou.

A apărut ca o scânteie desprinsă din Marele Necunoscut, botezată în Focul Iubirii de gheaţă a cosmosului care a luminat lumile. Din Ea s­-a născut un Foc rece şi Albastru, măreţ şi impunător, în care se recunoştea cu uşurinţă ori de câte ori se contopea cu el. Deveneau din ce în ce mai frumoşi şi mai plini de o Fericire fără nume, până când, într­o zi, în joacă, şi­-au propus să se ascundă, să se caute unul pe altul prin toate cotloanele galaxiilor. Răsplata venea după. Contopirea unică prin care aveau să se reîntoarcă în EL. Unica la care aveau dreptul doar odată în toate timpurile şi măreţele Lui spaţii. Unica prin care puteau da un nume fericirii lor. Aşa era Legea.

Din zecile de străluciri celeste, a atras­-o lumina albastră a unei micuţe planete. În Inima Ei a pătruns un fior vag, dar dulce, asemenea Necunoscutului din care era. Acea undă a purtat­-o spre planetă, străbătând spaţiile din ce în ce mai repede, într­-un iureş ameţitor. Simţea cum devine din ce în ce mai plăpândă, dar plină de o nouă Putere care venea înspre ea. Strălucea la fel şi era ameţitor de frumoasă. Era El, cel născut din aceeaşi scânteie, botezat odată cu ea, apoi desprins ca dintr­-o îmbrăţişare. Creat şi Creator. S­au contopit, devenind o unică rază care a luminat întreaga planetă, născând uimire şi dorinţa de a fi cunoscută de cei care ştiau de mult că o să apară, care o aşteptau din veacuri deja uitate, dar veşnice prin dorul din inimi.

Văluri grele au început să-­i îmbrace, parcă un somn lin şi adânc cotroprea Raza de foc din care s­-au desprins două Fulgere, separând ceea ce părea indestructibil. S­-au privit, şi două unde au ţâşnit din piepturile lor, Legământ de Împlinire în care să se regăsească. Numai prin această legătură din inimile lor aveau să se recunoască, să-­şi amintească, în jocul lor pe planetă, în visele lor care aveau să devină Destin, prin căutări, prin regăsiri fugare de o clipă, până la ultima, marea îmbrăţişare, în care vor redeveni Unica scânteie a LUI Dumnezeu.

Aşa a ajuns pe Pământ Iana Luana, zeiţa coborâtoare din stele, aici pe pământul stră­-stră-­stră­bunilor noştri. A învăţat şi a intrat în jocul dualităţilor pe planetă, când îşi alegea perechea sa de iubire. Era întruchiparea frumuseţii şi a bucuriei, cu puritate de înger, dar demon prin fantezia cu care visa frumosul, copil când privea naivă viaţa din jur, dar ca un bătrân când o înţelegea, femeie când gingăşia inimii se revărsa din privirea ei de leoaică atunci când îşi apăra dreptul de soţie, Lucifer în manifestarea furiilor geloziei. Chiar credea că trăieşte iubirea adevărată, uneori gândindu-­se că e cea veşnică. Legiferarea acestei iubiri se celebră printr­-un înscris care o făcu să devină legitimă în faţa celorlalţi. Asta a zăpăcit­-o atât de tare, încât nu a mai ascultat glasul inimii care murmura din ce în ce mai încetişor o poveste care a adormit­-o. Şi aşa, cu ochii inimii închişi, a trecut mult timp, clipe ale destinului.

Dormea liniştită, împăcată că a găsit ceea ce voia sau căuta, doar un suspin din când în când, nici ea nu ştia din care adânc al fiinţei ei, o mai întrista. Din somnul cel mai adânc a fost trezită de amintirea unui fulger care a revărsat o uriaşă durere în ea, un dor care a început să ardă din ce în ce mai tare în necunoscutul care devenise. A privit în jurul ei şi a înţeles că legiferarea era doar un statut/obligaţie de soţie, care o supunea unor reguli.

Nici nu îşi imaginase că aşa ceva ar fi posibil. Şi se gândea: „Poate am dormit prea mult şi am pierdut legătura cu realitatea valabilă şi pentru zei şi pentru oameni”.

Suntem înconjuraţi de un mister al Timpului care înghite totul dacă i te supui. Neascultând şoapta de dincolo de el, trează mereu în inimă, ea o îndemna să rupă zapisul cu înscrisuri legiferate prin care era legată doar pentru a­-şi ascunde frumuseţea şi iubirea, pentru a uita că le are. Pentru îndatoriri într­-un mic regat în care nu era stăpână, toate fără valoare în faţa celui care îl conducea şi al cărui somn era mult mai profund decât fusese al ei.

Se lasă o linişte adâncă, asemenea ochiului din mijlocul furtunii, în ea se zbate disperararea unui strigăt fără nume, un sunet ţâşneşte din ea, din inima ei. Inima i se deschide asemenea petalelor, lăsând lumina unui soare orbitor să se ivească.

Şi un gând a plecat din inima ei odată cu razele. Încă nu ştia că gândul, odată format şi plecat din inimă, va căpăta contururi precise şi nu mai poate fi oprit, zăgăzuit, desfiinţat. El va căpăta o viteză inimaginabilă, străbătând Spaţiul şi Timpul fără de început şi fără de sfârşit. Nimic nu­l poate opri din fulgerarea lui printre lumi, un nou element în Infinitul Necuprinsului şi al lucrărilor Lui, până îşi va afla menirea dată prin Începutul tuturor. Până va ajunge la un alt suflet, până va găsi Inima în care acordurile sale să cânte aceeaşi melodie a iubirii. Îşi aruncă durerea legilor morale omeneşti şi de conştiinţă a materiei în care trăise, a datoriilor cărora le devenise sclavă.

Gândul ei întâlneşte în Spaţiu un alt gând, hoinar, rătăcitor. Se recunosc şi devin o unică scânteie, Scânteia Iubirii, esenţa divină a Lui. Unica. Cele două suflete ştiu instantaneu de regăsire.

Sufletele care s-­au regăsit în spaţiu, care au aparţinut demult unul altuia, nu s­-ar căuta şi întâlni în nici-un univers, dacă nu sunt din aceeaşi scânteie divină. Numai aici, pe pământ, fac alianţe întâmplătoare, cu un veşnic dor în inimă. Cele întrupate din aceeaşi esenţă, botezate în acelaşi Foc al veşniciei Iubirii, se regăsesc, pentru că totul le este complice, şi natura parcă lucrează pentru ca ei să fie împreună, să se regăsească, 

Pereche coborâtoare în joacă din stele, dar trăind separarea ca un dor imens, o durere atât de intensă, încât răsuflarea devine abur de foc, iar lacrima se transformă în ardere care poate grăbi sfârşitul. Doar prin această moarte se poate transforma din nou în zeiţă.

Universul pare că s­a oprit în loc şi priveşte la strălu-cirea iubirii. Ea îl vede pe cel aşteptat, un val de lumină şi căldură o cuprinde, i se pare că învie, din ce în ce mai minunată, crede că şi pe pământ poate redeveni zeiţă. Dar umbra îndoielii o cuprinde, ca Umbra cea de neînţeles, dar proprie numai muritorilor. Lucrurile omeneşti sunt într­o continuă mişcare.

Sufletul a cărui undă strălucea în spaţiu era al unui muritor care, supus Legilor materiei, tot dorind să le analizeze, să le înţeleagă, să le ordoneze, să le catalogheze, nu a ridicat pleoapele pentru a se trezi din năuceala lui zilnică, pentru a se trezi faţă în faţă cu iubirea. S­-a înfricoşat, şi după o clipă le-­a închis.

Gândul lui demult hoinar nu a mai avut unde reveni. A început să cutreiere spaţiul şi timpul, poposind alene, agale, în alte suflete, cărora le stârnea fiorii ascunşi în materie, le cioplea, le modela lutul, pentru a găsi ceea ce nici el nu mai avea. Iar el, omul muritor, se lupta să supravieţuiască într-­o lume a formei pe care o vedea cu ochii fizici, din care se înfrupta cu simţurile din ce în ce mai pătimaşe pentru o clipă sau două, pentru ca apoi 
să­-şi acopere ochii şi să viseze fulgerul de lumină care îi mai amintea de un Nimic în care ar fi vrut să revină.

Mărginea iubirea nemărginită, neîncrezător în şoaptele divine, crezând doar în el şi în ce este în jur fizic şi palpabil, lut pe care doar zeiţa iubirii îl poate transforma cu esenţe doar de ea ştiute. Devenise asemenea unui vis pe care învăţase să îl facă să pătrundă în visele muritoarelor, făcându-­le doar să viseze frumos. Se simţea bine, din ce în ce mai bine, ameţit de o nouă joacă ce numai pe pământ se poate manifesta, dar apoi prăbuşindu-­se în hăuri din ce în ce mai mari. Atunci îşi ridica ochii şi-­şi amintea de Iubire. Va urma calea până la izbânda finală, până la contopirea cu Divinitatea, prin topirea în focul iubirii predestinate din care s-a născut. Flacără albastră şi rece, căutând mereu focul viu care i­a fost Botez şi Nuntire.

Iar fata? Scânteia plecată din sufletul ei a revenit. Şi-­a lăsat trupul cuprins de răceala nopţii cu lună albastră. A luat calea munţilor, şi aşa a apărut legenda ei. Nu şi­-a părăsit iubitul, ci doar a devenit zână a florilor gingaşe şi aromitoare ale îndrăgostiţilor. Zvonul despre Puterea florii s-­a răspândit pretutindeni. Toţi au îndrăgit­-o, toţi au început să o poarte, cunună de împlinire. Doar o dată, doar o dată pe an, zâna se lasă văzută în frumuseţea ei de Zeiţă a Iubirii de Foc. Ochii muritorilor de rând nu o pot vedea.-

Unii doar o visează vieţi la rând, povestind despre o frumuseţe pe care nu au privit-­o niciodată. Mâinile întinate de lutul amorf, în care sunt cuibărite doar patimi, nu o vor culege, cugetele hrănite de închipuiri aprinse ale sufletului sau ale minţii, în uitare, în dezicere, nu vor găsi drumul spre ea.

Va înflori doar o dată pe an, dăruind bucuria aşteptării tuturor, încrezătoare în nuntirea cosmică ce va uni doi coborâtori din stele plecaţi să se joace de-­a v­-aţi ascunselea prin galaxii, dar care, reaşezându-­i în ordinea veşniciei Lui din care s­-au desprins, când Iubirea, dezlănţuită în două suflete, devine mântuire.

O adiere trece blând, trezindu-­mă din visul poveştii. În mine străluceşte taina florii din magica noapte.

Te voi aştepta să vii, iubire.

Vom pleca împreună!

                                                                   ☼☼☼