5. Sunt duh din Duhul poveştilor

                                         

                                   5. Sunt duh din Duhul poveştilor

                            Sufletul pereche, Amintiri stelare în acum, Inorogii,

                            Fragilitatea gingăşiei, Durerea alungă eternitatea,

                                            Povestea unei poveşti

                                                   Sufletul pereche

O trecere halucinantă! Cum aş putea să descriu ce simt?

Bună dimineaţa, Soare!

Buna dimineaţa, primăvară a sufletului meu!

Bun venit, IUBIRE!

Cândva, demult tare, când eram încă formaţi din Lumină, când ne era uşor să fim Unu, când iubirea însemna să ne contopim într­-o unică vibraţie, totală şi perfectă, am trăit clipa separării, a despărţirii.

Urmăream uimită cum TU te transformai într-­o vibraţie necunoscută mie, vibraţie care te făcea să dispari uşor şi simplu, cu fiecare respiraţie a mea parcă. Am încetat să mai respir, pentru a te mai vedea, pentru a­ţi întârzia plecarea despre care înţelegeam că e definitivă. Am cunoscut atunci, pentru prima dată, ce este disperarea care mă cuprindea cu gheare de foc, cu gheare uscate şi negre ca tenebrele înfricoşătoare.

 Mă priveam pe mine însămi, văzând cum Lumina mea se transformă în întuneric, nu în afară, ci numai înlăuntrul meu. Cum rubinul de foc, curat şi pur al inimii, rubin care strălucea precum inima Creatorului, se strânge dureros înlăuntrul meu şi devine o inimă opacă şi închisă în ea însăşi. Acolo, pentru ultima oară, am absorbit imaginea TA, pentru a rămâne în veşnicie cu mine.

Am rămas sărman stâlp de lumină, străină de locurile care deveniseră şi ele întunecate. Simţeam cum creşte în mine o forţă cotropitoare, mai puternică decât tot ceea ce simţisem până atunci: URA.

Şi am strigat către EL, cel din care ne desprinsesem: „TE urăsc! Mă dezic de TINE, pentru că m-­ai aruncat în Haosul întunecat! Pentru că mi l­-ai luat fără ca măcar să ştiu, fără a­-mi spune nici UNUL nimic. 
Sunteţi amândoi cruzi şi laşi. O să rămân aici şi o să mă răzbun pe toată Creaţia TA!”

EL a plecat, fără a-­mi spune că TU ai vrut aşa. Iar Ura şi Mânia din mine s-­au transformat în forţe teribile care au cuprins totul în jur. Străpungea toate fiinţele pe a căror mirare, văzând că vine ceva nou care pătrunde în ele, le lăsa la voia mea. Şi voia mea era de a cotropi totul, pentru a distruge Creaţia LUI, cel care îmi luase/separase Lumina, 
lăsându-­mă, fiinţă firavă şi neştiutoare, la cheremul forţelor întunericului, demonice.

Am rămas pe această planetă transformată în durere şi ură, în negare faţă de TINE şi de EL.

Nici nu încercam să înţeleg de ce mi l­-ai luat, de ce ne-­ai separat, de ce pe EL l­-ai chemat la TINE, iar pe mine m­-ai lăsat aici, m-­ai părăsit.

Iar EL să plece fără un cuvânt? Fără un gest? Doar ochii care se adânciseră în mine îi mai vedeam, doar de ei îmi mai aminteam în toate vieţile pe care le-­am trăit de atunci, aici, pe această Planetă Albastră.

Ochii pe care am început să-­i caut cu o disperare care cutremura totul în cale. Ochii care m-ai năşteau în mine amintiri vagi şi de care, treptat, a început să­-mi fie dor. Ochii care m-­au făcut, într­-un târziu, să-­mi ridic privirea la stele, la cer, la EL, în multele vieţi trăite aici.

Şi, de acolo, prima dată, am auzit spunându-­mi că ţi-­e dor de mine, că şi TU m-­ai căutat printre eoni, că şi TU m-­ai crezut pierdută prin veşnicia LUI. Uneori, înţelegeam mai bine, alteori, şoapta TA era ca un susur prea îndepărtat, pentru a o mai desluşi. Uneori, credeam că te-­am găsit în vreo altă fiinţă, şi ea căutând la rândul ei. Îi priveam ochii mereu şi mereu, până vedeam că nu eşti TU. Atunci, o distrugeam sau eram distrusă, fără pic de milă din partea amândurora.

Şi am învăţat şi această ARTĂ teribilă, cea a distrugerii fără milă, totale. Dar nu găseam nici-o satisfacţie în mine, nu puteam să umplu golul hâd şi negru cu nimic. Făceam răul şi mai rău şi tot nu-­mi ajungea. Am învăţat să creez ura în jurul meu şi să-­i învăţ şi pe alţii.

Am distrus vieţi şi am secerat capete ca pe spicele de grâu care se unduiau fără teamă sub mâinile mele. Doar ele îmi plăceau, doar ele mai potoleau mânia mea, doar bobul lor mă putea hrăni.

Iar ochii tăi mă urmăreau mereu, până când, într-­un târziu, te­-am auzit şoptindu­-mi într-una: „Mi-­e dor de tine! O să vin! Redevii Lumină!”

Iar într­-o zi, mi­-am tăiat sufletul într­-un ciob de amintire şi am cunoscut prima LACRIMĂ a lui, lacrimă care a picurat pe inima mea, înroşind­-o.

Acea clipă a redeschis rubinul amintirii din sufletul meu… a amintirii când eram Lumină, două aripi care îngemănau doi coborâtori din stele.

Şi, viaţă după viaţă, an după an, clipă după clipă, lacrima din colţul ochiului unui înger care şi­-a pierdut o aripă mi­-a umplut ochii sufletului cu amintirea TA!

Ai cutreierat şi tu lumile şi ai revenit aici, căutându-­mă.

Râsul meu de acum sparge clepsidra timpului.

Am învăţat bucuria râsului, cu lacrimile curgând, alunecări de curcubee spre inima mea. S-­au născut linii de Lumină înspre adâncurile cotropite de întuneric. Linii de Lumină care curg acum, reamintindu-­ne.

Ochii sufletelor noastre se privesc. Voi vedea lumea LUI prin ochii tăi, vei vedea manifestarea LUI prin ochii mei. Aceasta înseamnă CREDINTĂ, SPERANŢĂ şi IUBIRE.

Refacerea UNU­lui care îi cuprinde pe toţi înseamnă să priveşti doar la EL, în ochii LUI. Aceasta înseamnă credinţa, speranţa că vei fi mântuit, că ne vom întoarce ACASĂ prin IUBIRE.

EL m-­a desprins din SINE însuşi, pentru a învăţa să ÎL manifest. TU eşti EL, CEL prin care voi reveni.

DEZICEREA DE DUMNEZEU a fost căderea şi pierderea pe aici.

Regăsirea sufletelor, se face tot prin EL.

Dumnezeu se cunoaşte pe El prin noi, ceea ce învăţăm fiind ofranda pe care I-­o dăruim. Dar, pentru ca această ofrandă să ajungă la EL, NOI trebuie să ne înălţăm, să stăm făţă în faţă când îi oferim Darul cunoaşterii noastre.

DUMNEZEU este sufletul­ pereche al tuturor. Iar manifestarea LUI suntem noi.

Cine sunt eu? Tu?

Bun venit, Iubite!

                                                                        ☼

                                                

                                                   Amintiri stelare în ACUM

Miros de rocă încinsă îmi arde palmele şi obrajii. Ridic încet capul, lumina îmi atinge retina, precum un fulger. Strâng cu putere pleopele peste văzduhul ars din mine însămi.

Mă dezmeticesc greu, întinsă pe cărarea muntelui. Privesc cerul, stâncile şi iarba pârjolită. Îmi privesc mâinile. Nu îmi aduc aminte cum am ajuns acolo şi cine sunt în deşertul din jur, dar şi în cel dinlăuntrul meu. Nu fac nici-o mişcare, pentru că mi­-e bine aşa, fără timpi şi spaţii.

Lumina Soarelui se scaldă în pupilele mele dilatate. Am ieşit din sactuarul planetei pentru ultima dată, iar de acum, uşa grea separă două lumi. Una în care am cunoscut veşnicia, şi cea de aici, prin care va trebui să învăţ semnele ascunse tot mai mult în adâncul firii. Semnele pe care le voi uita cu fiecare pas făcut în această lume. Ştiu, mai sunt ascunse în cineva, perfecte şi identice.
Nimic în plus, nimic în minus.

Mă alintă o boare prin păr. E alt timp acum, o altă culoare a lui. Încerc să mă ridic încet, de parcă nu îmi mai amintesc mişcările. Şi totuşi, aerul e tăcut, nu el m­-a mângâiat. Nu simt nicio diferenţă între mine şi tot ceea ce mă înconjoară, nu simt că exist, sunt acolo ca parte şi totuşi, nediferenţiată din tot.

                                                                        ☼

Dalele reci sub paşi. Îmi recunosc fiinţa în femeia ca o rătăcire albastră pe coridoarele castelului. Sufletul ei este într-­o lume, a spiritului cu un acelaşi alt cer, în care totul are o înfăţişare mai frumoasă decât orice închipuire. Timpul există, chiar trece prea repede, dar rămâne infinit.

Plutesc deasupra acestui loc, legătura este femeia cu inima pustiită de dorul iubitului care nu se va mai întoarce niciodată. A fost atras dincolo.

Sufletul ei a plecat să îl caute într-­o lume în care soarele arde peste munţii de gheaţă ai văzduhului, transformând totul în mii de oglinzi care reflectă toate lumile. Ştiu că aici va trebui să aleg drumul, unicul, care mă va duce la el. Parcă ar fi locul creaţiei noastre.

Privesc în oglinzi clipe ale gesturilor care vor veni şi pe care, cândva, va trebui să mi le amintesc, pentru a le trăi amândoi în acelaşi Timp. Ştiu că voi pătrunde acum în toate visele noastre.

Te voi găsi? Ştii să aştepţi? Tu ştii că doar iubirea nu moare, că doar ea ne va aduce, cu toate spaimele, împreună? Îţi vei reaminti suficient de mult, încât să mă recunoşti?

O să port mereu două semne pe umeri. O să le vadă toţi, dar numai tu vei şti ce sunt.

Deschid ochii în Acum. Aerul rătăceşte în negura nopţii prin care fantasme de inorogi alunecă. Apare o stea care străluceşte în seara asta ca niciodată, ca o magie pe care o cunosc, o aştept. Ascult nemişcată tropotul inorogilor. Voi pleca cu ei. Undeva, în lumi. Mă aştepţi? „Nu-­i timp de pierdut”, îmi aud gândul.

Am ajuns aici pentru că trebuie să ne întâlnim. Ştiu că nu mă vei recunoaşte. Sau poate o vei face în clipe fugare. Va trebui să mă strecor în una dintre ele, va trebui să o fac să devină Timpul nostru.

Îmi ating semnele de pe umeri, cele cu care am venit şi în această viaţă, în timpul de acum. Sunt! Aşa m-­am născut, cu ele vizibile, de data aceasta. Le acopăr cu câte un deget şi zâmbesc.

De Undeva, a venit amintirea unei coroniţe plutind pe ape. Întind mâna şi o iau. O las suspendată undeva, într­-un spaţiu de unde doar el o poate vedea şi lua pentru împlinire.

A venit Timpul. Se aude tropotul inorogilor din ce în ce mai aproape.

                                                                 ☼

                                                          

                                                           Inorogii

Frânturi de gând prind trup din ceaţa amintirilor. Acelaşi cutremur al fiinţei, atât de cunoscut, prin care porţi se deschid, pătrunzând în lumile visurilor. De câteva nopţi, încerc să îl las să fie deplin, dar de fiecare dată, izbucnesc într­-un plâns care nu conteneşte decât când ceva se rupe înlăuntrul meu. Dimensiunile se întrepătrund, încât nu mai ştiu unde sunt.

INOROGUL, alb şi maiestos, blând ca toate şoaptele doinelor noastre, mirosind a văzduh de primăvară cu liliac şi lăcrămioare, a iarbă fragedă cu picături de rouă. În a lui coamă aş fi vrut să-­mi afund obrazul, să-­i cuprind grumazul cu braţele, într-­o caldă îmbrăţişare. Am recitit legendele cu Inorogi. Dintru început cu Adam şi a lui Evă, cu fecioare, cu împăraţi, cu Maica. În toate religiile lumii apare El.

Şi mi-­e dor, cu fiecare ceas mi­-e tot mai dor de el. Ştiam că au existat herghelii de inorogi pe pământ, că oamenii erau vindecaţi de ei, de LACRIMILE lor. Se culcau în iarbă şi adormeau. Iar inorogii veneau la ei şi picurau lacrimi de iubire deasupra capetelor lor, iar aceştia, când se trezeau, erau vindecaţi.

Dar unii au înţeles că, dacă te ungi cu praf de corn de inorog, ai puteri magice, poţi stăpâni lumea, poţi avea totul, şi atunci a început masacrul. Până au rămas doar doi: el şi ea. Iar ei au fost luaţi şi duşi în alt cer. Sau poate că oamenii au căzut în altul, din cauza răutăţilor. Aşa a mai dispărut o şansă a veşniciei. Aşa se face că omul a ales în locul nemuririi, mărirea vremelnică.

Cineva mă visează, deschizându­mi poarta tărâmurilor. Sunt purtată uşor de o adiere blândă. Străbat spaţiile care sunt ale altor visători. Nu mă opresc. Chemarea lor nu este pentru mine. Ea vine de la altcineva, de la cineva care mă atrage cu o gingăşie inimaginabilă.

Un sunet straniu înfioară pădurea. Frunzele ascultă, iarba ridică tonuri de mlădieri, petalele răsfrâng arome vii. O lumină străvezie străbate aerul albastru ca al dorurilor mele, sub sigiliul lunii. Apar mlădioşi, mişcându­-se ca o viziune a frumuseţii. El se apropie de mine privindu-­mă, 
străpungându-­mi sufletul cu o lumină blândă. Ea stă mai retrasă. Înţeleg că spaima de oameni încă există în amintirea ei. E sfioasă şi blândă ca o adiere. Dar temătoare, teamă pe care i­-o înţeleg prea bine. Pe care am trăit­-o de atâtea ori şi eu în apropierea oamenilor. Dar iubirea din ea este nemărginită.

Mă uit la ei, şi valuri de iubire îmi inundă sufletul. Se apropie uşor, uitându­-se în ochii mei. Un tremur mă cuprinde şi izbucnesc în plâns: „Iartă-­mă, minune! Iartă­-ne, Doamne pe noi, oamenii care au ucis iubirea, care i­-au îndepărtat şi pe Ei. Iartă-­mă, Iubire!”

Îl cuprind cu braţele pe după gât, aşa cum mi-­am dorit cu ardoare, băgându-­mi capul în coama lui. Îi simt mirosul de ceruri. Lacrimile îmi şiroiesc pe obraji, împletindu­-se cu lacrimile lui. Şi îmi cer iertare înaintea lui şi a străbunilor lui, pentru toţi şi pentru toate câte le-­am făcut. Îl mângâi pe bot şi îl sărut, lipindu­-mi capul de obrazul lui. 

Nu ştiu cât stăm aşa, însă, la un moment dat, licorna se apropie şi mă lasă să o mângăi. Mă învăluie, îmi străbate fiinţa un val de iubire din care ştiu că nu aş mai vrea să revin. E tandreţea mamei, gingăşia iubitei, puritatea copilului, sentimente pe care mă lasă să le simt în deplinătatea lor. Mă alintă uşor, mângâindu-­mi obrajii. Iar eu devin totalitatea fiinţei mele, aşa cum mi­-am dorit dintotdeauna, aşa cum doar ştiam că poate fi, iar acum sunt.

Sunt frumoşi amândoi în dumnezeiasca lor iubire. Apoi, scutură din cap şi dispar împreună ca o umbră, în adâncul pădurii.

Mi-­au redat ceva, ceva ce nu pot defini. De atâta iubire, simt că o să îmi explodeze inima. Şi încet, se naşte TĂCEREA în mine, tăcere în care aud totul. Este muzica cosmică, sunetul veşniciei în fiecare fibră a trupului, în fiecare respiraţie, în fiecare gând.

Rămân nemişcată, cu o imensă pace în inimă. Nu voi mai fi singură, m­-au chemat în visul lor.

                                                              ☼

                                              Fragilitatea gingăşiei

Îi sunt recunoscătoare pentru marea lecţie de iubire dată. Nici nu ştiu cum îl cheamă. Ne oprisem la un popas să mâncăm, să ne mai dezmorţim. Peisajul era superb. O linişte în care fiecare fir de iarbă se căznea să se înalţe în primăvară, (o uriaşă victorie a vieţii din adâncul întunecat al seminţei), norii pluteau ici şi colo, străvezii, lăsând cerul să se bucure de splendoarea pământului.

Ceva s-­a mişcat în dreapta mea, aşa, ca o părere. Doi ochi uriaşi mă priveau. Parcă atingeau cu delicateţe, dar ferm, totul în mine, parcă verificau fiecare celulă, fiecare vibraţie. Am simţit cum mă predau acestui seismograf care înregistra şi scana totul. Verifica rând pe rând, plimbând privirea aceea adâncă şi misterioasă prin întreaga mea fiinţă. Şi, ciudat, aveam încredere. Nu ştiu în ce, de ce… dar aveam încredere în cel căruia îi aparţineau ochii tulburători de luminoşi.

Aş fi vrut să se apropie… aş fi vrut să mă apropiu. Era o fragedă sfială între noi, în noi. Aerul părea încărcat de mii de volţi (aşa gâneşti într­o societate supertehnologizată), încadrându-­ne într­-un spaţiu propriu, numai al nostru. Am ridicat încet mâna. Şi în clipa aceea am simţit  degetele mângâindu-­i pielea catifelată, lucioasă, netedă… În ochii lui apăruse un fel de mirare dar şi bucurie. Cineva îl mai mângâiase aşa, ştia bucuria ei.

Fragilitatea gingăşiei, asta simţeam în suflet! când tu însuţi ai vrea să spui ceva, să te apropii cu un gest de cineva dar… străbaţi spaţii de câtiva cm în… ani lumină! Sunt cele mai minunate clipe, pentru că trăieşti veşnicia cuprinsă doar în clipa prezentului; se dilată spre un viitor care devine aidoma. Şi atunci crezi că e tot o clipă, dar cu ceva mai multe secunde decât ştiai până atunci. Intri în nemurire.

Palmele mele au alunecat, aproape fără a­l atinge, spre minunea din faţa mea. A înaintat încet, privindu­-mă ţintă, până i­-am înconjurat gâtul lipindu-­mi obrazul de el. Mirosea a primăvară şi lăptic, a iarbă şi iubire. A închis ochii şi s­-a lăsat îmbrăţişat. Imagini dragi au apărut sub ploapele mele închise, a altor călători/zburători celeşti, de demult, mai de dinainte dar cu care am străbătut mereu spaţiile. Spaţiile din noi sau din universuri. Iar mânzul ăsta mititel şi fragil care îşi adăpostise boticul în palma mea, care de abia învăţa să meargă, era întruchiparea, zămislită pământean a visurilor prin care Dumnezeu ne dă posibilitatea reamintirilor, prin tot ceea ce ne înconjoară.

A venit stăpânul în fugă după el. Ieşise singurel… la plimbare!!! Un om bun pe care minunea de mânz l-a recunoscut după voce. I-a pus o legătură după gât şi a vrut să-l ia.

,,Mai îmbrăţisaţi­-vă odată!” a spus râzând omul, văzând cum ne privim, eu şi mânzul. Şi, om cum mi­-s, am spus îmbrăţişând mirarea din faţa mea: „Să fii cuminte. Să creşti mare şi voinic”.

Am rămas cu amintirea acelei fragile gingăşii prin care ne­-am apropiat. A redeşteptat în mine ceva, înţelegerea începuturilor. Când tu crezi sau, mai bine zis, simţi, apropierea de cineva, clipe în care se clădesc mii de culori şi sunete, mii de cuvinte care devin poeme nerostite şi pe care le înveţi desluşi mai târziu, uneori cu nostalgie. Când fragilitatea fiinţei umane în care suntem se poate prăbuşi în neant, între cei doi.

Darul iubirii necondiţionate care izvorăşte din noi în asemenea clipe este tulburător. Îl trăim cu precădere faţă de tot ceea ce ne înconjoară, şi flori, şi animale şi oameni. Cu o excepţie: când apare iubirea de cuplu, între doi oameni. Gând şi simţământ contopite în credinţă. Când citim aceeaşi filă din cartea vieţii, când fiecare cuvânt vibrează în adevăr adevărat, inseparabil pentru amândoi.

Puterea care se naşte nu este datorată cuvântul în sine ci spiritul în care este el acceptat şi manifestat de amândoi. Eşti, trăieşti, sublima stare de acum. În acum nu vrei nimic şi ai totul. În acum nu poţi schimba pe nimeni şi nimic, pentru că e totalitatea.
 Toţi trăim clipe din acestea. Acest ACUM este uluitor. Este echilibrul, starea absolută. Şi, a spune celuilalt „te iubesc” este cel mai frumos dar a spune… „CRED că mă iubeşti” este şi mai frumos. Asta după ce TRECE ceva timp, când încep manifestările umane cu acel „ai spus că mă iubeşti”. Fiecare gând poate fi trăit; fiecare gând poate fi întrupat vizibil. Orice stare în care eşti, aceea îţi întreţine viaţa.

Dar între două fiinţe, starea aceasta trebuie să se transmită continu. Să fie ACUM. Întreruperea ei înseamnă că unul are alte priorităţi, unde pe care transmite în alte zări. Şi deobicei nici nu acceptă că ştii. Şi ieşi din clipă. 
Din clipele vieţii. 
De ce nu au oamenii încredere decât din când în când?! JOCURILE… umane! Doar umane. Pentru că revenirea la starea sublimă în care un botic mic şi cald al unei fiinţe fragile se aşează în palma ta şi, ştii că eşti pe cea mai frumoasă planetă a iubirii, se face prin graţia LUI. 
Şi iubeşti totul atunci.

Mulţi spun că este posesivitate, dacă gândeşti aşa. E o subtilitate a stărilor dificil de demarcat. Şi asta datorită diferiţei constituive dintre bărbat şi femeie. Şi între care s-­au mai interpus multe între timpurile parcurse.

Iubirea este unica forţă care devine indestructibilă când o laşi pe ea să se manifeste. Altminteri se transformă în reproş, sau aşteptare zadarnică. Primitorul când nu spune nimic e doar un primitor. Îl las să se bucure pe deplin, şi mă bucur şi eu. 

Renunţarea la a cere răspuns… Un gând minunat a rămas undeva. Nu se pierde. Bucură în acea clipă pe cineva şi asta trebuie să te bucure şi pe tine… Şi pot să gândesc că a plecat spre stele şi luminează multe planete.

Când însă este întrupată în amândoi, atunci devine comuniune, aceeaşi cupă din care sorb amândoi nectarul divin, dar care nu este a niciunuia, ci a LUI. Ei, aici este fragilitatea fiinţei umane.
 Crezi… te apropii cu sfială, secundele devin eternităţi şi clipa rămâne uneori suspendată în trecut. Întoarce­-te de la ceea ce este la ceea ce trebuie să fie şi mergi în armonie înainte.

Începutul?! Este o stare sublimă de adorare a tot ceea ce este dumnezeiesc în om, dar şi în tot ceea ce ne înconjoară. Pentru acele clipe în care acordurile inimilor şi făpturii au fost un unic şi celest cânt, mărturisesc că sunt deplin recunoscătoare Şi de am fi suficient de liniştiţi pentru a auzi sunetul inimii, a credinţei, am şti ce se înţelege prin „muzica sferelor”, armonia auzită numai de zei.

Un lucru este sigur: Magia sublimă a Iubirii există! Darul de veşnicie a fiinţei fiecăruia. Nimic nu ni se întâmplă dacă nu există în propria noastră natură, iar iubirea este întotdeauna.

Îmi voi lua „aripile mele de dimineaţă” şi mă voi înfăşura în ele. 
Când soarele va străluci voi atinge cu ele marginile mării apoi mă voi odihni pe culmile munţilor pentru a fi cu o secundă a clipei mai aproape de Dumnezeu!

                                                                       ☼

                                           Durerea alungă eternitatea

Arpegii în tonalităţi vag cunoscute mă cuprind trecând de bariera frigului, ploii care urlă cu stropi puternici parcă opunându­-se vântului care vrea să o spulbere, să o desfiinţeze, să nu o lase să curgă aşezându­-se, alunecând în pământ.

Adevărată luptă între forţe puternice care ştiu să mângâie dar şi să lovească, să creeze dar şi să distrugă. Dezlănţuire între două stihii…

Încerc să îmi aud bătăile inimii. Dacă simţurile sunt cuprinse în vârtejul de afară inima are calea ei de inţelepciune. Blândă şi desăvârşită. Cândva creasem un ecran între ea şi ceea ce era în jur. 
Credeam că pe ea o doare, că suferă, că plânge. Şi voiam să o ocrotesc. Cât de tare mă înşelam. Mă privam de unica ocrotire pe care o puteam avea aici dar şi în toate devenirile trecute şi viitoare.
 Ecranul era ca ea să nu vadă dizarmoniile iscate în mine de simţuri, de gândire.

Dacă ar fi să spun de ce am ales singurătatea ştiu că nu o pot face în totalitate. Există încă undeva o reticenţă … poate o dorinţă de împlinire pe care nu pot să o mai rostesc.

În sufletul uman există o forţă brută, focul vieţii pulsând într­o energie mai puţin rafinată care domină şi hrăneşte simţurile. Nu ne este suficient la marea majoritate. 
Bezna suferinţei este a materiei dominată de simţuri prin care ne legăm de cei din jur, fie că sunt fie că nu mai sunt în această dimensiune.

Inima fizică doare, prin ea ne hrănim orgoliile şi patimile. Ştim noi ce facem cu puterea noastră?! Cei mai mulţi clar, nu!!! Avem o inimă fizică, de carne prin care sângele circulă preluînd nu numai oxigenul (care la nivel subtil, de esenţă însemnă orgoliu şi ataşament), sângele care este cald şi roşu. Căldura lui este plăcută dar… când nu se transformă în patimi, roşu este benefic dar când nu se transformă în ataşamente.

Atunci sângele devine ca oţetul, aşa cum însuşi vinul ( substitul, nu întâmplător al sângelui chiar şi în ritualul ortodox) se oţeteşte transformându­-şi proprietăţile. Avem şi o inimă spirituală, care este cea divină, cu un singur locuitor: Dumnezeu prin Fiul său Iisus (la ortodocşi) sau El, fiecare în credinţa lui.

În iubirile noastre ce facem?!. Păstrăm cu mânie, cu încrâncenare chiar şi cu dorinţa de răzbunare, amintirile. Cu ranchiună, cu speranţă, … Daaar… tot ne dorim o altă iubire. Unde? Într­-o inimă plină de deziceri, de încăpăţânare, de amintiri care bântuie ca stafiile în vechile castele?! Păi cine ne suportă cu tot cu stafii?! Vrem să fim oameni… spirituali! dar nu ne asumăm practica exerciţiului spiritual.

Trăim într­-o lume zicem reală dar bântuită de sufletul celui pe care nu îl lăsăm să­-şi vadă de viaţa lui. Nici el nu va fi fericit şi, mai ales, noi. Îi facem…prizonierii gândurilor nostre, cum se spune pe bună dreptate. 
Dacă sunt oameni puternici se desprind ei primii (aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori) iar noi râmânem într­-un vid din care cu greu vom ieşi. Ne şi complacem (nu am zis că ne place, pentru că am venit să învăţăm să fim fericiţi nu să trăim în iadul­ propriu).

Un vid pe care îl arătăm aproape tuturor sau măcar îi determinăm să îl ghicească. Vrem să obţinem compătimire. Real nu ne dăm seama că asta facem. Dacă ne spune cineva zicem că nu ne înţelege sau e fără inimă… sau găsim orice altă motivaţie de a învinovăţi sau chiar înjosi persoanele respective.

Doare!!! Ştiu, ştiu cât doare sufletul uman, inima umană. Uneori spuneam: „Gata! Gata, Doamne, nu mai pot! Fie-­ŢI milă de mine” de parcă EL voia să sufăr. Credeam că nu mai apuc dimineaţa sau seara. Voiam să fiu oriunde în altă parte numai aici, pe pământ nu. Umanul, biologicul cu ale lui ataşamente pe care le ducem de bună voie după noi, în braţe sau în spate…

Şi totuşi… chiar nu mai avem nimic? Zâmbetul bărbatului de lângă noi, sau zâmbetul şi sufletele copiilor care te aşteaptă să vii de prin peregrinările din zone cel puţin… umbroase sau…

Sau pur şi simplu, un răsărit sau un asfinţit de soare cum în alte universuri nu sunt.

                                                              ☼

                                      

                                          Povestea unei povești

Îşi strecura paşii uşori pe străduţa dintre ale cărei garduri năvăleau în noapte flori fără chip. Cascade de miresme se întretăiau într­un dans al vieţii cu moartea.

Firescul zilelor dispăruse de mult. Sau se împletise cu un alt firesc, din ce în ce mai clar, dezvelindu­i sensurile pe care doar le păstrase în ea. Le ştia de mult, pentru că erau visele care reveneau din când în când. Acum, simţea că e la marginea unui alt vis, care voia să devină real, pentru că deja era undeva. Visul spre împlinire scris de o mână pe care o simţea caldă, adierea de abur care o străbătea din când în când, umplându-­i tot trupul. O cunoştea. Ar fi recunoscut­-o din tot freamătul din jur, în care uneori se mai ascundea.

Zâmbea amintirii din acea zi. Munţii! Cei care i­au dăruit prin preoţii lor o altă desluşire. Încercase să se împotrivească o secundă. Umanul din ea voise o cale umană. Încă nu totală, ştia că nu avea cum, dar încerca. Nu pentru ea, ci pentru celălalt. Nu a fost să fie. Simţise forţa nevăzută care ştia că o ocroteşte, că o îndrumă, dacă e cuminte. Şi a hotărât să fie cuminte şi să lase împlinirea menirii ei să vină. Pentru că asta spunea deja zâmbetul de pe chipul ei.

Altă dată, ar fi găsit o scrisoare sau numai o foaie cu un scris mărunt, deasupra căreia 
s­-ar fi oprit pasul. Acum e mai simplu, poate fi chiar mai aproape, mai apropiat totul. Un simplu ecran pe care e scris ceva ce sufletul începe să desluşească. Cuvinte care nu sunt înţelese, pentru că pătrund în inimă. Nici nu le prinde conturul. Ele curg umplând spaţiul care le era destinat în ea. Le ştie fără rostiri. Şi, încet­încet, în fiecare noapte, primeşte în ea zămislirea celui pe care îl ştia fără nume. Pe care l­-a căutat şi de care vag îşi aducea aminte că îl găsea uneori când se întâlneau unul în visul celuilalt; amintirea lui revenea acum clară în ea. Ştia că o caută, că o aşteptă cu, uneori, aceeaşi disperare a durerii care nu ţipă, nu plânge, ci doar există ca taină care se cere desluşită.

Au trecut împreună prin tărâmuri pe care le colindaseră singuri, unul în căutarea celuilalt. Au descoperit că trăiseră aceleaşi dureri aproape în aceleaşi clipe ale vieţii de acum. El, pe Calea Bărbatului, Ea, pe Calea Femeii. Îşi împliniseră menirea umană. Acum, se căutau doar pe ei. Şi s­-au găsit intr­-un atât de firesc mijloc de comunicare… Banal, nevăzut, dar ce importanţă avea? Se vedeau în fiecare noapte… Femeia îl lasă să pătrundă în ea. Din ce în ce mai profund, el renăştea în fiinţa ei. Îl recunoştea ca fiind Bărbatul dintru început…

El a căutat­-o toată viaţa. Ştia că există, pentru că o întâlnise, pentru că venise de câteva ori la el. Ştia asta. Nici-o clipă nu putea uita. De ascuns însă, putea ascunde. Uneori, durerea a fost atât de mare, încât se hotăra să o alunge cumva. Credea că nu va mai apuca clipa de alături, dacă o mai lasă în el să existe. Era cutremurător dorul de ea, dar învăţa să trăiască singur, doar cu amintirea unei năluci. Iar acea nălucă, tocmai acea nălucă, a început lupta pentru propria supravieţuire.

Femeia vedea că este în el. Simţea dorul lui mistuitor, care voia s­o tragă înlăuntrul lui, pentru a se putea hrăni cu Iubirea care era EA, cea vie, reală, şi în care deja se vedea născut pentru o ultimă oară. Un început pentru întregirea, contopirea, fără de care el nu mai exista lumii acesteia. Nu ar mai fi avut puterea de a fi om.

Dar năluca născută în El, care adunase toate durerile lui, a început treptat să n­o lase să se apropie. Dacă EA l­ar fi hrănit cu iubirea Ei, ea, năluca, ar fi fost învinsă. Aşa credea, pentru că şi Bărbatul se temea. În timp, din ce în ce mai des, trecea vârtej prin viaţa ei. S­-au căsătorit dincolo de lumea nălucii, într­o lume a lor, o lume din care să aibă puterea de a hrăni şi realul.

Dar El, prin năluca dinlăuntru, nu a lăsat­-o să îmbrace unica rochie pe care nu o purtase niciodată… Niciodată, în viaţa reală. Unica rochie, încă imaculată, străvezie şi strălucind de toate dorinţele ţesute în ea, de când se ţinea minte pe ea însăşi. Ştia că asta este împlinire. Să poarte rochia de Mireasă pe care a visat­-o atât… Să poarte Corona de aur şi să dănţuiască în acel Cerc al Vieţii. Împreună. Căsătoria în alt cer a fost un gest al lui, poate acela de a o chema mai aproape, poate doar de a înşela năluca, poate doar de a mai avea timp…

Dar zorii s-­au prăbuşit din nou în noapte. Rochia… Rochia de Mireasă el o aruncase aiurea. N­-o văzuse îmbrăcată cu Rochia. Ea devenise, era deja una oarecare. Amăgirea venise de la năluca din el, care a respirat uşurată.

Iubirea Femeii, iubirea pe care EL simţise că pătrunde în inima lui din când în când, a şters lacrima de pe obrajii femeii, obraji care tremurau de plânsul ce îi zguduia fiinţa. 

EL, el mai exista? Nu înţelegea cu cine se luptă, dacă trebuie să se lupte. Lăsa iubirea să fie măcar în jurul lui. Să îl ocrotească aşa. Iar, într-­o noapte, s­-a întâlnit cu năluca din el. S­-au privit uluite. Erau UNA şi aceeaşi. Dar năluca, cea care, atâta timp aproape amorţise, nu a înţeles că iubirea femeii din faţa ei pe EA o va face să fie VIE.

Iar ea, FEMEIA, uneori se comporta asemeni nălucii din el, zăpăcindu­-i pe amândoi. Dacă, încet, EL ar fi înţeles într­-o bună zi şi ar fi lăsat Iubirea EI să pătrundă în el definitiv, năluca ar fi devenit în sfârşit FEMEIE.

El începuse din când în când să îi mai spună câte un cuvânt… Ea începuse să îl asculte dincolo de cuvintele înţelepte pe care le rostuia ca înţelegere analitică a lumii în care trăiau. Îl asculta, lăsa cuvintele să vină, pentru a­l înţelege pe el.

A închis pleoapele peste ochii uscaţi. A chemat iubirea să vină înlăuntrul ei, ca să nu­l mai doară pe el… Năluca… El hotărâse că năluca poate rămâne, pentru că o putea domina. Se obişnuiseră amândoi, se obişnuise prea tare cu ea. Îl domina ea pe el, dar el nici nu îşi dădea seama de asta. Peste voinţa omului nu trec cerurile. Iar voinţa Bărbatului poate alunga Iubirea. Pentru că lui îi e greu să se predea. Pentru că Femeia existentă în el se opune Femeii din afară, chiar şi când este EA ÎNSĂŞI. Aşa este, aşa a fost întotdeauna. Până când? Nu ştiu… Nu ştiu!

Dacă Bărbatul nu primeşte şi nu lasă Femeia în el, în inima lui, să fie IUBIREA după menirea cerească, fiind conştient că aceasta este Viaţa, ştiind că totul va deveni mult mai uşor de înfăptuit datorită iubirii ei, ştiind că hrana lui de clipă cu clipă este Femeia Vie din el… EA pleacă. Pleacă aiurea…

Şi, într-­o zi, ea a chemat iubirea care s­-a ascuns într­-un strop de lumină ce a devenit întuneric într­-un ungher din care nu va mai ieşi, pentru că viaţa aici, pe pământ, atât e.

Şi a devenit într-o bună dimineaţă doar o trecătoare oarecare, cu care el a schimbat un zâmbet. Un simplu zâmbet.
 Nu avea cum să-­şi mai amintească de EA; pentru că iubirea Ei nu mai era, nu mai era în el, nu-­l mai hrănea cu nevăzutele neştiutului care trăiau vii doar în poveşti. Nici amintiri unul despre altul nu mai aveau. Le alungaseră amândoi, în somnul nefiinţei.

Se strecuraseră din nou în alte proprii poveşti. E doar o poveste.

                   

                                                                ☼☼☼