4. Focul Sacru al Iubirii

              Transformarea.  Umbra de îndoială şi jocul iubirii. 

             Devenind FEMEIE. Struna iubirii. Mi­-e dor de jarul din mine. 

             Chipul iubirii.  Împlinire şi şoapte. Să crezi în puterea iubirii. 

                                   Focul iubirii şi cerul. Chipul iubirii. 

                                                Calea timpului

 

Iubitul meu, bărbat minunat, sublim, iubirea ta era plină
de tandreţe şi pasiune. Îmbrăţişările fierbinţi şi blânde transformau
într-­o clipă scânteile dorinţelor mele în adevărate erupţii de lavă
vulcanică. Descopeream taina trupurilor noastre, gustul unor
noi arome ale voluptăţii prin stăpânirea în sine.

Avusesem nevoie de timp pentru a ne apropia, pentru a ne
cunoaşte. Ne purificasem prin focul suferinţei, al durerilor, al 
furiilor, al negărilor. Piedici pe care gnomul, eurile din noi, 
le aşeza în calea noastră, căci iubirea ar fi însemnat sfârşitul lui, 
şi niciodată nu e dispus să piardă sau, cel puţin, nu cu uşurinţă.

A venit clipa când ceea ce era om şi Dumnezeu în noi s­-au întâlnit şi am cunoscut iubirea, preoţia dată omului.

Trupul şi sufletul meu au fost treptat purificate prin încercări care depăşeau tot ceea ce trăisem, care lăsaseră urme, răni chinuitoare, deprimante. Căci pasiunea aprinde numai trupul, neexistând decât împlinire momentană, o veşnică goană din dorinţa de a primi tot mai mult.

Acum, acelaşi foc pătrunzând în Împărăţia sufletului se îmblânzise, devenind căldură, o adiere dulce, tămăduitoare, o iubire nemărginită, în care mă dizolvam, pentru a mă regăsi în alt întreg, în pasiunea de a dărui.

Simt totul, privesc totul prin inima ta, iar tu, prin inima mea. Nu mai trăiesc sentimentul de a pune stăpânire pe tine. Numai ceea ce dăruim liber ne aparţine cu adevărat. Ceea ce vrem să dominăm sau să păstrăm cu orice preţ duce la manifestări umilitoare, poate duce la pierdere iremediabilă, la despărţire.

Iubeam şi aveam sentimentul că îl recuceresc în fiecare clipă. Admiraţia lui faţă de mine căpăta nuanţe diferite, devenisem Zeiţa pe care o adora, aşa cum şi eu aveam acelaşi sentiment faţă de el.

Nu doar trăiesc, radiez voluptate prin fiecare fibră a trupului. Fiecare atingere a ta mă transformă asemeni unei vrăji misterioase. Trăiesc voluptatea extatică, o savoare deosebită, un joc în care îmi place să dezmierd şi să fiu dezmierdată. Mângâieri care au o pasiune spiritualizată, care trezesc în mine cele mai tulburatoare nuanţe ale sentimentelor, împreună cu simţurile, prin ele trecând într­-un dincolo din ce în ce mai relevant şi atotcuprinzător.

Nu mai suntem separaţi, devenim cele două poluri ale energiei creatoare. În jocul nostru se manifestă totul, se integrează totul, prind viaţă acele puteri ale naturii umane care, chiar dacă au în ele perfecţiunea divină, deveniseră duale, se separaseră, nu mai aveau puterea de a trece dincolo de circuitul lumii create, o lume în care amorţiseră de sine stătătoare, supuse legii despărţirii, dualităţii.

Minunata armonie a Fiinţei mele în care se trezeau zorii iubirii, când iubitul meu mă privea cu adorare mută şi neţărmurită, când eram pătrunşi de cosmica IUBIRE care se lăsa ca un văl asupra noastră, cuprinzându­-ne în Tainica ei îmbrăţişare. Valurile sentimentelor care ne contopesc sufletele, beţia bucuriei de pe feţele, din trupurile noastre, sunt un dar divin căruia îi suntem supuşi şi recunoscători.

Avem şansa să găsim într­-o încarnare sufletul ­pereche, în alta, îl căutăm, învăţând împreună cu alţii. Evoluţia completă are loc atunci când sufletele ­pereche se întâlnesc, trăiesc, evoluează şi se înalţă împreună. 

Ele ştiu să se susţină, să se recunoască unul în celălalt, fără a se domina, cu deplină egalitate.

 Neînţelegerile nu sunt dispute, ci adevărate căi prin care se sublimează trăirile anterioare. Nu există desăvârşire fără aceste experienţe. Dar ele trebuie mărturisite cu sinceritate, ascultate cu aceeaşi sinceritate şi rezolvate de comun acord. Altminteri devine vaier în pustiu care deprimă pe amândoi, aşa cum se întîmplă de obicei. Intrăm într­-un univers unidimensional, în care relaţionarea încetează de a mai fi prezentă.

Bărbatul şi femeia formează un tot, un Unic Viu al Fiinţei. El este Înţelepciunea, Ea este Iubirea! Cu un sărut femeia este trezită, transformând fiinţele umane în zei în Templul Inimii.

☼

Iubitul meu e vântul care adie împresurâdu­-mă cu miresmele aromitoare ale depărtărilor?! Mă îmbrăţişează alintându-­mi trupul în care se nasc înfiorări.

Iubitul meu e muntele de a cărui piatră îmi lipesc tăcută obrazul şi palmele, fierbintele din adâncul pietrei trece înspre adâncurile mele descoperindu-­mă uimită în statornicia lui.

Iubitul meu e pământul pe care mă întind în serile de vară sorbindu-­i setea în trupul care devine arşiţă mistuitoare pentru a se întoarce apoi în calda lui îmbrăţişare.

Iubitul meu este în cântul care şopteşte lin în inima mea, neauzit, neştiut. Plutesc în adierea lui pătrunzând în Împărăţia Tăcerii. Ochii tăi îi recunosc acum. M-­au urmărit în toate vremile. Cu cât mă apropiam cu atât simţeam fascinaţia din tine, recunoscându­-te când mă priveai din înaltul cerului, din îmbrăţişarea vântului, din tăria muntelui sau fiind căldura pământului. Încep să­-nţeleg ce nu mi­-a fost dat să văd până acum…

Toate sunt contopite în mine, în tine.
Ţi­-am fost adiere de vis,
ţi­-am fost tăria sufletului hoinar
şi pavăza împotriva nălucilor din tine.

Păşim amândoi pe podul de lumină care uneşte inimile noastre. Cât am stat la capetele lui Universul a fost mut, chemându-­ne. Acum sunete din armonia stelelor se răspândesc aprinzând mii de străluciri în ochii altor oameni. Un vârtej de foc îi cuprinde într-o horă a iubirii când magia pătrunde în ei.

Ne­-am transformat în doi oameni care-­şi apropie buzele în sărutul sfânt al cununiei celeste. Sacra iubire ne uneşte mâinile deasupra flăcării nestinse de veacuri, vegheată de nemuritori.

Sunt mireasa pe care o vei duce în casa sufletului tău care m-­a chemat atât de tandru, de atâtea ori. Mirele meu de lumină, vei fi împlinirea menirii mele.

Este sărbătoarea iubirii în noi şi pe pământ.

☼

Am muguri de lumină în păr, în trupul viu, legănat de vânturi calde în ceasul universului.

Trupul este strivit în iubire, strivit de buzele cerului, sărutul de culoarea cărnii din petalele ameţitor înmiresmate ale trandafirilor.

Uitarea lăsată în cărările uscate, în bocetul cetinilor ce mai respiră încă, sub poala zăpezilor risipite în uitare mai învie însă uneori.
Arde dorul în gândul meu, arde cerul din mine, aprins de atingerea rămasă şi acum pe buzele mele, prelinsă în adâncurile unde cerul nu mai săruta pământul.

☼

Sunt din nou anxioasă, în sufletul meu se strecoară îndoiala: nu mă iubeşte! Azi sunt într­-un eşec sigur şi chinuitor. Parcă vreau, insist să se realizeze ceva care pune stăpânire pe mine. Şi imaginaţia o ia pe cărările fanteziei dureroase, gata de distrugere. Caut identificarea cu Femeia Divină din mine, caut pacea şi liniştea sufletească.

De ce aştept doar de la el? Dacă sunt sortită altuia? De ce nu las lucrurile să se desfăşoare, acceptând jocul desăvârşit al înţelepciunii divine, care face ca întâmplările vieţii să fie perfecte, fără ca eu să intervin cu mintea mea, schimbând realitatea şi de zece ori pe zi? Fantasme care mă pot subjuga, eu însămi creându­-le, hrănindu­-le.

Simt că singura realitate sunt eu însămi, născută din cea Divină.

Am simţit atingerea delicată a degetelor, mişcări lente, mângâietoare de ritual ancestral. Forţă şi gingăşie, spirit ludic. Mâna spune multe despre noi. Aşa ar trebui şi ne cunoaştem, prin jocul mâinilor, cu ochii închişi. Palmele tale mi­-au mângâiat degetele, apoi braţele goale, pornind cu blândeţe pe umeri, pe gât, pe faţă, pe păr. Un val de emoţie urcă din adâncuri. Arderea buzele a strecurat în noi freamăt viu prin care mă apropii blând de tine.

Încep jocul frumos în realitatea vie a unui mare mister. Aşa cum ştiu să se joace copii şi îndrăgostiţii în lumea oricărui început; noi fiind actorii de mai târziu care vor relua uneori repetiţiile până la desăvârşirea rolului, jucat impecabil.

Învăţ că El foloseşte orice ocazie de a ajunge la noi, de a aşeza Cuvântul Său în inimă. Ne face mereu asemenea surprize plăcute. Să nu uităm cine este EL. Detalii imprevizibile fac opera Sa perfectă. Dacă înţelegem asta, jucăm cea mai frumoasă dintre versiuni. Putem juca râzând, prefăcându-­ne că nu ştim, dar bucurându-­ne ştiind că Tu ne vezi în acest joc cosmic, tainic, al iubirii.

☼

,,Ai tot ce îşi poate dori o femeie. Inteligenţă, situaţie socială, frumuseţe. Dar ai uitat să cauţi şi să devii un lucru esenţial: FEMEIE. Te­-ai născut femeie, şi aceasta este calea ta proprie către perfecţiune. Frumuseţea trebuie învăţată prin inteligenţă să emane dragoste, altfel, minunile cu care ai fost dăruită nu au viaţă, nu vor fi puse în valoare. Vei fi ispitită de suferinţă, de dezamăgiri, de deziluzii. Nu fi asemenea Frumoasei adormite, nu­-ţi ajută la nimic”.

Sunt cuvinte, înţelepciuni care m­-au învăţat cine sunt. Spuse de glasul tău blând şi încrezător. Şi eu nu ştiam ce am şi ce pot fi. Îmi luai capul şi mă priveai adânc în suflet. Te priveam şi deveneam o unică răsuflare, în care ne topeam amândoi.

Simţeam din ce în ce mai puternic cum se umple inima de noi vibraţii, de noi culori, de o căldură căreia nu puteam să îi dau nume, dar care exista. În zilele când nu simţeam aşa, parcă nu trăiam. Am ajuns dependentă de iubire.

Şi-­mi spuneai: „În ziua când vei fi FEMEIE, aşa te vor privi şi cei din jur, aşa îţi vei trăi viaţa. Dragostea care străbate fiinţa până la moarte este mai de preţ decât fidelitatea faţă de o idee, sau chiar faţă de un om”.

Aveam să învăţ şi asta. Aveam să învăţ.

☼

Eram la marginea mării. Lăsam braţele în jos, briza străpungându-­mi trupul. Mă ridicai în braţe, mă învârteai. Eram nebuni şi frumoşi, deschizând poarta sufletului cu un sărut, transformai totul în fericire. Fruntea mi se apropie caldă de nisip, ochii dor dincolo de ei.

,,Eu sunt inima, Eu sunt una cu inima IUBIRII”, şoptesc iubirii din tine. „Femeie, eşti o rază a lui Dumnezeu strecurată în inima mea”, şopteşti iubirii din mine.

Am văzut tărâmul bucuriei şi al fericirii, nimic nu a mai rămas. În mijlocul inimii mele, a apărut o stea, şi cele şapte ceruri le­-am absorbit gemând.

Te apleci asupra mea asemeni cerului înstelat: „Eşti femeie!” „Femeia ta?” şoptesc. Mă ridici privindu-­mă în ochi şi spui din nou: „Eşti Femeia!” „SUNT!” răspund. „Tu eşti văpaie fără grai!”. Şi sărutul tău îmi cutremură fiinţa neştiută încă.

Din tine izbucneşte admiraţia privindu-­mă, îndepărtându-­mă uşor, îmbătându-­te de deplinătatea frumuseţii izvorâtă în mine prin ochii tăi care mă ridică în ceruri, cuprinzându­-mă în întregime. Braţele tale devin aripi care–mi cresc pe umeri, două şuvoaie de foc se împletesc, se ridică, se cuprind într-­o armonie frenetică, vârtej de gheaţă fierbinte şi pătrunzător. Venele mele devin mai albastre, zbatere prin care unde fierbinţi fac sângele să alunece, transformat până la esenţă.

„LUANA!” şopteşti.

Deschid ochii. Visam, visam clipe! Numele mi­-a dat bătăi de cap întotdeauna.

„Luana, deci”, ai spus cu o mirare în ochi. „Luana, iar mama mea m-­a coborât direct din stele”, am răspus cu curaj ca şi­-n alte dăţi.

„Să crezi, şi ai dreptate”.

Blândeţea cu care m-ai atins când ai şoptit uitându­-te în adâncurile mele, pătrunzându­-mă atunci cu totul, m­-a năucit. Puterea ta a stat întotdeauna în blândeţe. La început, mă speria. Nu eram pe deplin pregătită să primesc în viaţa mea existenţa unui spirit superior, anormal de normal. Mi s-a părut că violentează existenţa mea de perfectă muritoare. Mă înspăimântam ori de câte ori vedeam admiraţia din privirile tale.

Desfoliai înţelesurile cuvintelor, până ajungeam la miezul de foc al lor, plin de încărcătura spirituală, divină, în care am început să fiu.

Transformai pustiul din mine în mit sacru, în care am devenit eu însămi plină de taină şi de împlinire.

„Nu­-s eu!” îmi ziceam. Şi într­-o bună zi am fugit.

Dar lumea era prea mică să mă ascundă de tine. De mine. Aşa am devenit iubirea în care ne­-am contopit amândoi pentru veşnicie. Totul din jurul meu erai TU, te aveam aproape în fiecare clipă chiar dacă erai la celălalt capăt al lumii. Şi aşa am înţeles că trăim Taina Tainelor. Şi TU mă vedeai ca unica fiinţă care te desăvârşeşte, oglindită în toată creaţia. Şi mi­-ai şoptit:,,Tu eşti EA”, şi ţi­-am şoptit: ,,Tu eşti EL”şi zorile cereşti ne­-au cunoscut nuntirea.

M-­ai învăţat să depăşesc capcana poftelor, arătându-­mi iubirea şi strălucirea ce emanau din inima mea când mă priveai.

Luciditate conştientă, împletită cu beatitudinea iubirii, în totala abandonare în Sine.

☼

Fierbinte, înăbuşitoare, pătrunzătoare este în mine amintirea ta venită aievea. Întredeschid buzele, sorbind lacomă aroma clipelor în care cu un sărut prelung mân-gâiai deja uitarea, strecurându­-te înspre clipele de acum.

Surâd amintirii care doare, răscolind ca primele raze marea adorată. Mag pierdut în depăratarea albastră, redă-­mi libertatea! Amintirile mă leagă prea profund de adâncul mării. Tăcere de abis, care coboară în imensitatea din ce în ce mai stranie, mai vastă.

Acolo nu este Cerul tău, este uitarea din care nu sorb decât vaietul prelung al despărţirii de prea demult. Ocean fără de sfârşit, într­-un început despicat în două.

Mă las mângâiată de sunete răzleţe venite din ceruri pe care nu le mai ador. Pătrund în mine, modelând câteva note, apoi se transformă în pală de vânt. Mă înconjoară nisipurile, pietrificându-­mi răsuflarea.

Iluzia se transformă într­-o cruciadă de supravieţuire, fără a fi hotar nimănui. Ne desparte o poartă a uitării prin care vreau să pătrund în taina de dincolo. Să intru în iad sau în paradis.

Visul aleargă înainte, stârnind gânduri care apun în mare, lăsând un abur să plutească înspre mine. Nu e doar chipul tău, e o îngemănare de doi din care nu vreau să mă desprind. Ştiu că aşa visezi şi tu.

☼

Nu ştiu graiul îngerilor, dar pot mărturisi, cuprinzându­-ţi buzele, că eu sunt iubire; femeie din soare şi vânt, din ploaie şi din mireasma florilor, întrupată dintr­-o geană de soare; jar strecurat în sângele meu răscolit de setea ta, păstrează­-mă în visul tău.

Voi fi negreşit întrupare vie. O să strecor din nou în tine frumuseţea cerească prin taina ştiută.

☼

Mărturisiri: „Nu există coborâre mai adâncă decât iubirea; iubirea e mai adâncă decât orice cădere. Ea este ştergerea oricărui păcat. Iubirea topeşte iadul din noi”. În viaţa reală trecem de la rai în infern, determinând separarea. Puţini rezistă, pentru că focul arde, aprinde seva lăuntrică făcând­-o să devină elixir din care mintea se va hrăni, apoi va picura în inimă. Dacă Focul urcă direct la inimă, va pârjoli viaţa. Când inima umană suferă, inima în care vinul divin coboară, gustă din sevele nemuririi. În doi. Numai în doi. Totul este în noi, totul este să nu împrăştiem nici-un strop, totul este să nu ne golim.

Măsura coborârii în infern este măsura iubirii tale. Când te lepezi de durere şi de suferinţă. Dar probele sunt teribile, infernurile simţurilor caută să stârnească seva, să se hrănească din ea. Vărsarea Vasului Hermeneutic va hrăni infernurile.

Focul Iubirii care pătrunde adâncurile aprinzând candela va ridica Imn de Adorare. Clipe Divine.

☼

Chem cuvintele inimii pe buze, dar nu le pot şopti.

 Iubirea? Taină sacră, nu poate fi rostită. S­-ar rostogoli în adâncimi răzvrătite cuvintele ei născătoare într­-o altă fiinţă. Şi cei care se iubesc rămân mereu fără cuvinte; tăceri care unesc răsăriturile cu apusurile, cerul cu pământul. Auzi tăcerea din mine? Te­-am cuprins de atâtea ori în ea, încât acum mi se face frig de moarte.

Dacă nu auzi, gestul miraculos al clipelor s-­a destrămat. Şi inima mea, altar în templul tău, nu mai arde. Dar când o să vii, vei avea unde să te rogi.

☼

Iubirea o poţi dărui doar fiind tu însuţi iubire. Mulţi vor explicaţii. Iubirii fizice îi pot corespunde anumite transformări chimice. Dar IUBIRII aşa cum o doresc mulţi îi corespunzi tu însuţi.

Învăţ mai mult din vibraţiile celor din jur ce înseamnă manifestarea tainică a puterii feminine. Observ. Pentru aşa ceva nu sunt cursuri, nu se predau tehnici. Este starea reală în care Iubirea devine Femeie. Iar Femeia este dorită ca împlinire a Bărbatului. El este Puterea dar Forţa/energia este dată de Iubirea femeii. Altminteri sufletului bărbatului devine steril, uneori chiar monstruos.

Doar o adiere a degetelor mele pe tâmpla ta şi inteligenţa îţi va fi asemeni îngerilor. Iubirea este energie creatoare prin ea însăşi, focul care a luminat universurile amorfe din galaxii, din suflete, doar ea este deplinătatea puterii tale, domn al meu.

Edenul pierdut al neştiinţei îl transform în LUMEA CUNOAŞTERII, lacrimi şi focul lor, durere şi bucuria izbânzii. Dar totul prin credinţă. Ne-­am pierdut puritatea cea dintîi. Ne­-am pierdut unul de altul. Ne-­am căutat regăsindu­-ne parţial în multe întrupări. 

Niciodată nu am stat faţă în faţă doar noi doi pentru a ne întregi din nou.

Ştiu că un simplu gest poate naşte o lume de neînchipuite plăceri; poate transforma o zi întreagă în care iubirea să fie pecetea de jar din inima ta. 

Se vor termina vreodată aceste căutări prin care să mă vezi oglindită/fragmentată în mai multe femei?! Am hotărât să TE aştept: să fii unicul. 

O femeie poate lua mai uşor şi cu deplină înţelegere această hotărâre. Un bărbat, nu. Dezvoltarea puternică a corpului mental al omenirii a dus la schimbări de atitudine interioară. 

Nu putem să trecem peste ele. Nu putem reveni la marile epopei oricât de adevărate au fost ele. Au fost pentru acele timpuri. Puritatea sufletească este trecută prin filtrul gândului. 

Sentimentele devin arşiţă care pot cotropi sufletul.

Pot iubi întreaga lume, dar numai UNUL este împlinire. 

Pe poarta sufletului unei femei, pentru a deveni preot şi domn în Templu, nu poate intra decât un Bărbat.

Cine nu înţelege asta răneşte îngerul Iubirii. În inima unui bărbat este întrupată doar o singură Femeie, Preoteasă şi Zeiţă. Cortegiul de bacante care l­-au însoţit îl vor sfâşia dacă întoarce capul, nelăsându­-i hămesite, nici o picătură de sânge în trup, rămânând mereu în jurul lui, energii nevăzute, dar cu atât mai prezente. 

Curăţenia sufletească depinde şi de cea trupească, din toate straturile corpurilor, nu numai a celui fizic.

Am citit undeva o frază: „Poţi iubi mai mulţi bărbaţi/femei, dacă eşti în stare, dar nu te culca decât cu unul/una, decât cu cel/cea pe care iubeşti. Nu există excepţie de la această regulă”.

Sensurile sunt mult mai profunde. Fiecare persoană, chiar în spirit, care trece prin gândul/patul, nostru, lasă ceva din ea, din energia ei, în noi, în structurile noastre. A spune că nu este aşa ne dezicem de ştiinţă, de fizica cuantică. Iar bacantele vor fi mereu la pândă pentru ca fermecata Liră să nu se mai audă vreodată.

 Iubim Totul, pentru că EL se răsfrânge în EA, CREAŢIA LUI, UNICĂ. De ce pe EL am fost învăţaţi să ÎL vedem ca UNUL iar pe EA multiplicată?! EL ESTE în EA multiplicat la rândul LUI. Imităm grosolan în materie fără a accepta că sfinţenia cere dezicerea de biologic a materiei, de inteligenţa biologică căreia îi suntem tributari de prea mult timp.

Timpuri în care suntem unici în întrupare. Asta sunt. Asta m-­a învăţat apropierea TA.

Tenacitatea mea poate trece, ca fază intermediară, prin deznădejde, dar nu prin negare.

Mă vei recunoaşte ca fiind întrupare a Femeii din inima TA!

☼☼☼